Din nou despre Orhan Pamuk

Astazi va propun o carte: Orhan Pamuk, Fortăreaţa albă, Traducere din limba turcă şi note de Luminiţa Munteanu, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2007

            Încă din copilărie am rămas cu impresia că orientalii sunt pasionaţi de poveşti. Nu mai ţin minte exact la ce vârstă s-a întâmplat asta, dar un lucru e sigur: citisem O mie şi una de nopţi. Impresia de ansamblu, pe care mi-am facut-o atunci, am regăsit-o citind cărţile lui Orhan Pamuk, scriitor turc devenit celebru la noi după ce a primit premiul Nobel pentru literatură şi ne-a vizitat ţara. Oameni, evenimente, fapte cotidiene, reflexii scurte compun o spiritualitate aparte.

            Romanul Fortăreaţa albă, apărut la Editura Curtea Veche, evidenţiază un narator care-şi propune să opereze disocieri la nivel afectiv şi cognitiv. Folosind un motiv celebru, al străinului, Orhan Pamuk îşi propune să-i urmărească destinul plasându-l într-un mediu cultural opus celui în care se formase. Italianul ajunge în Turcia ca rob şi supravieţuieşte graţie cunoştinţelor pe care le deţine. Întemniţat, speră că va scăpa cu viaţă şi se va întoarce acasă. Însă destinul îi rezervă acestuia surprize nebănuite.

            Condamnat la moarte pentru că nu doreşte să devină musulman, italianul este salvat în ultimul moment de Hogea, care vrea să înveţe cât mai mult de la el pentru a obţine la curtea padişahului respect şi un nou statut. Italianul este fidel turcului sperând să fie eliberat, însă naratorul are alte planuri cu el şi introduce un alt motiv literar, cel al dublului, semn că abordarea acestuia nu a cunoscut demonetizarea. Cele două personaje seamănă din punct de vedere fizic, dar numai italianul pare să-şi dea seama de acest lucru. Prima revelaţie a lui avusese loc în momentul în care trebuia să se execute sentinţa la moarte. Italianul trăieşte iluzia vieţii de apoi. Hogea nu pare să sesizeze asemănarea. El e preocupat doar să înveţe tot ce ştie italianul, îl aduce în casa lui şi stau împreună la masă pentru a scrie, prilej pentru autor de a crea o circumstanţă de caracterizare precisă: Am susţinut că omul sfârşeşte prin a fi cuprins de vraja celui pe care ajunge să îl cunoască până în cel mai mic amănunt, tot aşa cum ajunge să îndrăgească un vis înfricoşător. Ambii descoperă plăcerea de a scrie. Diferă doar motivaţia: Dar a continuat, cred, să scrie pentru că, pe de o parte, în el se cuibărise curiozitatea, iar pe de altă parte se ruşina de mine.

            În mintea italianului se naşte un plan: Vroiam să mă răzbun, să trec la atac; la fel ca el, întrecusem măsura: mi se părea că dacă îl împingeam să se mai îndoiască puţin de sine, dacă ajungeam să citesc câte ceva din mărturisirile acelea pe care le ferea cu grijă de mine şi dacă îl înjoseam cu băgare de seamă, nu mai eram eu robul, nu mai eram eu omul rău din casă, ci el. Acesta porneşte de la un principiu simplu: fiecare om are un punct vulnerabil. O dată găsit, poate schimba relaţia dintre cei doi, iar rezultatul nu întârzie să apară: La fel ca toţi oamenii slabi, cărora le este cu neputinţă să aibă încredere în ei înşişi, începuse să aştepte încuviinţarea mea; acum îmi cerea mai des părerea cu privire la felurite subiecte mărunte ale vieţii de zi cu zi: oare îi stăteau bine veşmintele pe el, oare răspunsul pe care i-l dăduse nu ştiu cui era cum se cuvine, găseam oare că scrisul lui era frumos, ce gândeam?

            Strategia italianului era bine calculată, însă acesta o aplică asemeni unui diletant. Evadarea pe insulă reprezintă un episod în care italianul învaţă să nu-şi subestimeze stăpânul. Experienţa modifică relaţia dintre cele două personaje.

            Asemănarea dintre cele două personaje este sesizată se padişah. El îi supune unor jocuri logice, care îl înfurie pe Hogea, dar sunt o dovadă a faptului că cei doi au personalităţi distincte influenţate puternic de mediul în care s-au format. Italianul este extrovertit şi trăieşte cu speranţa recuperării trecutului, iar Hogea este introvertit, uneori violent.

            Cartea este scrisă cu o anumită cursivitate, într-o manieră autentică de confesiune şi de înţelegere a unui spaţiu şi a unei mentalităţi misterioase tipică secolului al XVII-lea pentru reconstituirea căreia autorul mărturiseşte că s-a documentat îndelung. Singura posibilitate de a supravieţui pentru un occidental rămâne speranţa: Visam că avea să mă dezlege fără să crâcnească şi mă gândeam la amănuntele cărţilor pe care urma să le scriu, despre aventurile mele despre turci, după întoarcerea în ţară.

            Aparent, naratorul se îndoieşte că publicul va citi integral romanul şi îl asigură că ţine la poveste, că îşi aminteşte când a început-o, deoarece a primit un semn. Era la răsăritul soarelui: Am purces fără zăbavă la scrierea cărţii. Poate că, pentru a-i putea închipui mai bine pe oamenii acelei înspăimântătoare lumi a viitorului, am pus în ea, pe cât îmi stătea în putinţă, mult din mine şi din El – cel pe care nu-l puteam despărţi de mine. Este interesant motivul, care declanşează scrierea unui roman, iar Orhan Pamuk îl precizează: Am scris poveşti ca să-L uit, ca să-mi pot abate atenţia de la acei oameni înspăimântători, de la acele lumi înspăimântătoare ale viitorului, şi că să mă desfăt cu fanteziile mele.

            Experienţele prin care trec italianul şi Hogea din Fortăreaţa albă le marchează existenţa, dar visul le dă posibilitatea recuperării trecutului: Toţi ştim că pentru a ne redobândi viaţa pierdută şi pentru a pune din nou stăpânire pe vise, trebuie să ni le închipuim din nou. Eu am crezut în povestea mea.

            Cronicile care au apărut în presa occidentală cu privire la Fortăreaţa albă aduceau în discuţie identitatea naratorului. De aceea, Orhan Pamuk ţine să adauge la ediţia a doua a romanului publicată în 1986 o postfaţă în care precizează că s-a folosit de identitatea lui Faruk pentru a curma o controversă şi îşi îndeamnă cititorii să creadă în personaj, în înţelepciunea lui dobândită o dată cu vârsta: Poate că acum gândesc altfel pentru că omul caută în mare măsură, la bătrâneţe, simetria chiar şi în istorisiri. Dincolo de aceste controverse, Orhan Pamuk este creatorul unui roman de atmosferă în care lumea otomană a secolului al XVII-lea este preocupată de astronomie, de fast şi de invenţii pentru a-şi putea extinde dominaţia asupra Occidentului.

Videoclipe

Este din ce ȋn ce mai clar cǎ o lume a valorilor existǎ ȋn interiorul ființei noastre și aceasta constituie filtrul prin care privim ȋn afarǎ. Ȋn Videoclipe, volum apǎrut la Editura Prier din Drobeta Turnu Severin ȋn februarie 2009, Carmen Bulzan ȋși dezvǎluie structura interioarǎ fǎcȃnd o incursiune ȋn fenomenul cultural, ȋn istorie, ȋn filosofie. Ȋn prefața cǎrții, autoarea, pornind de la ideea cǎ fiecare dintre noi are o condiție dualǎ, ȋși anunțǎ cititorii cǎ: Orice evadare din teritoriul profesional ne trǎdeazǎ intenția de a mai fi ȋncǎ ceva sau altceva. Eu nu evadez, este doar o ȋncercare de a ieși puțin din lecție și de a vorbi cu mine ȋnsǎmi, dar nu ca și cȃnd aș fi singurǎ.

Temele care o preocupǎ pe Carmen Bulzan au legǎturǎ cu profesia sa: clipa, efemeritatea timpului, arta, cǎlǎtoria, destinul, literatura etc. Scrisǎ fǎrǎ intenția de a fi didacticǎ, cartea prezintǎ frȃnturi din experiențele trǎite care compun asemeni unui puzzle lumea ȋn care personalitatea autoarei s-a modelat. Pictura impreionistǎ i-a oferit posibilitatea de a conștientiza cǎ sentimentul unic pe care ȋl trǎiești ȋn fața unui tablou vine din culoare și luminǎ. Receptarea mesajului artistic ȋți dǎ iluzia unei relații de intimidate cu artistul, ȋnsǎ relația de comunicare ce se stabilește unilateral ȋntre cei doi reliefeazǎ cǎ clipa restructurezǎ relația prin posesiune (gȃndul “meu”, natura “mea”, Dumnezeul “meu”, Clipa “mea”) și mijlocire – “cu” (eu “cu” gȃndul meu, eu “cu” natura mea, eu “cu” Dumnezeul meu, eu “cu” fratele meu).

Lecturile ne-au influențat mereu acțiunile, dar ne-au și ȋndemnat sǎ transcendem ȋntr-o altǎ realitate. Visele lui Carmen Bulzan sunt frumoase și țin din nou de activitatea de cercetare pe care fǎcut-o de-a lungul anilor, ȋnsǎ motivația ei amintește Lucifer. Nu e vorba de imaginea pe care i-o dǎ lumea adeseori ca ȋntruchipare a satanei, ci de sensul latin al cuvȃntului, care s-a uitat. Ȋn limba latinǎ, cuvȃntul Lucifer ȋnseamnǎ aducǎtor de luminǎ. Acest sens caracterizeazǎ visul și efortul lui Carmen Bulzan de a scoate la ivealǎ sensurile care s-au pierdut, de a recupera istoria, rostirea, de a fi un cronicar asiduu al vremurilor de odinioarǎ: Mi-aș fi dorit sǎ fi fost cel puțin discipol, dacǎ nu magister, ȋn Academia lui Platon, sǎ fi fost contemporanǎ cu Impǎratul Traian și Cavalerii Danubieni pentru a da de capǎtul lumii, al lumii noastre ca popor, chiar la propriu.

Meditȃnd la marile fapte ale omenirii, Carmen Bulzan ajunge la concluzia cǎ acestea au apǎrut grație celor plecați de-acasǎ, prilej de a medita asupra unei alte teme de largǎ circulație – cǎlǎtoria. Dincolo de valoarea formativǎ pe care o are orice cǎlǎtorie asupra individului, autoarea vede efectul pe care aceasta ȋl are asupra lumii ȋn general: Ulise, Alexandru Macedon, Iisus Hristos, Traian, Don Quijote, Cristofor Columb, Marco polo, Don Juan, Napoleon și alții rǎmȃn sǎ ne reaminteascǎ mereu cǎ, deși existǎ ȋn fiecare dorința de evadare din spațiul obișnuinței, deși milioane și milioane de oameni au plecat și ȋncǎ mai pleacǎ de-acasǎ prin lume, doar unii, foarte puțini, au dat cǎlǎtoriei lor un sens prin lume, punȃndu-l ȋn slujba celorlalți, al unui mai bine rȃvnit de cei care au așteptat de la aceștia “salvarea” indiferent cǎ a fost a trupului, a minții sau a sufletului. Interesantǎ este motivația pe care Carmen Bulzan o gǎsește acestei cǎlǎtorii cu rol civilizator. Unii cǎlǎtoresc pentru a obține gloria, care este o formǎ de a ȋnfrunta eternitatea morții sau uitarea urmașilor. Alții s-au gȃndit la cultul personalitǎții. Ȋnsǎ dincolo de motivația cǎlǎtoriilor ȋntreprinse, efectele acestora au nǎscut marile filosofii, religii, istorii… Fiecare “plecat” din lumea obișnuinței a dat un rost cǎutǎrii devenind un “pǎrinte” fondator al unei forme de cunoaștere.

Interesante mi s-au pǎrut observațiile autoarei cu privire la lumea contemporanǎ. Ȋn calitate de profesoarǎ, Carmen Bulzan a avut legǎturi cu o serie de colegi din strǎinǎtate și a din ȋncercarea de a dialoga constructiv pe o temǎ s-a ajuns la monologuri paralele, situație ȋn care m-am regǎsit și eu de mai multe ori. Dialogul intercultural presupune o deschidere spre lumea globalǎ, dar imaginea acesteia nu corespunde ȋntotdeauna așteptǎrilor noastre. De aceea, cǎutarea identitǎții nu este o lecție ce se predǎ la școalǎ, ci se trǎiește cu pasul, cu ȋntreaga ființǎ.

Scrisǎ cu gȃndul de a ȋmpǎrtǎși cu cei din jurul sǎu experiențele trǎite, cartea lui Carmen Bulzan prezintǎ imaginea cǎutǎtorului de adevǎr, de frumos, de simțire profundǎ care rǎmȃne cu ochii deschiși spre cunoaștere.

Articol publicat in revista Ateneu (nov.-dec. 2009)