Gabriela Girmacea

27 Mai 2010

Moni Stanila

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 18:28

Cred cǎ multǎ lume s-a sǎturat de anglicisme. Simt acest lucru din ce ȋn ce mai mult și nu pot sǎ ȋnțeleg de ce unele persoane substituie cuvintele romȃnești cu anglicisme. Poate din dorința de a fi aparte sau de a epata. E interesant de urmǎrit cǎ, ȋn ciuda acestei tendințe, modelele livrești actuale nu vin din aceeași direcție. Pe piața de carte se traduce mult din literatura sud-americanǎ, portughezǎ sau japonezǎ. Se pare cǎ multǎ lume nu-și mai amintește de clasicii ruși. Nu se ȋntȃmplǎ acest lucru ȋn cazul poetei Moni Stǎnilǎ, care mǎrturisește ȋntr-un interviu din revista TIUK cǎ apropierea de literatura rusǎ s-a produs grație lui Dostoievski. Volumul ei, postoi parovoz. confesiunile dogmatistei, apǎrut la Editura Charmides Ninpress, avertizeazǎ cititorii cǎ poeta s-a ȋndrǎgostit de acest spațiu cultural. Titlul volumului amintește de un vechi cȃntec rusesc, al cǎrui text Moni Stǎnilǎ ȋl pune la ȋnceputul volumului ȋn original și ȋn traducerea lui Șerban Foarțǎ. Alegerea este inspiratǎ. Cititorul poate anticipa o aluzie la destin.

Textul liric propus de Moni Stǎnilǎ se circumscrie unei stǎri de aparentǎ incertitudine: nu voi ști niciodatǎ cum se deosebește precis / realitatea de ficțiune / care pom se apleacǎ din drag / și care din boalǎ / ȋmi stǎpȃnesc emoțiile cu vin (sub castani). Este un tertip folosit de scriitoare cu intenția de a-l atrage pe cititor ȋntr-o reprezentare mentalǎ a unui univers familiar ȋn care se poate regǎsi ușor. Poezia devine un mod de cunoaștere a sinelui prin confruntare cu experiențe similare presupuse cǎ ar fi fost trǎite și de cititori. Poeta ȋși propune sǎ experimenteze trǎiri plenare și creeazǎ o lume ȋn care ȋși reprezintǎ emoții, atitudini și sentimente subiective: dǎ-mi mȃna și hai sǎ ne privim ca-n filme / e cazul sǎ fim mai serioși / nici nu mai știm cine trǎiește care dintre colegi / au fost exmatriculați/ hai sǎ fim mai responsabili (ȋn mintea mea dansǎm).

Moni Stǎnilǎ nu-și propune o relație de empatie cu cititorii sǎi, ci aduce ȋn poezie gesturi firești și imagini surprinzǎtoare ale unei realitǎți recognoscibile prin care recompune o experiențǎ: mi-am dat seama cǎ ȋn buricele degetelor / senzorii lucreazǎ mai repede / cǎ oamenii sunt decorativi / și niciodatǎ n-o sǎ spui / cǎ privirea electrocuteazǎ / mȃine ȋmi voi deschide telefonul și mailul / așteptȃnd sǎ se ȋntȃmple ceva (sǎ spui o poveste). Ȋn universul liric pe care-l construiește poeta se simte nostalgia copilǎriei, iar imaginea și obiceiurile tatǎlui apar proiectate pe fundalul unui peisaj ce te duce ușor cu gȃndul la Siberia: tata bea ceai ȋn zǎpadǎ/ aburii deseneazǎ copii lungi și albi / pe perete / cineva ȋi stǎ pe picioare și cȃntǎ rǎgușit / “tot ce nu pot” / tata bea vodkǎ la soare / mintea mǎ deseneazǎ pe tine/ ca o cǎmașǎ / stau pe genunchii tǎi și cȃnți rusește / despre un cȃine cuminte / cȃnd ȋmi linge mȃinile. Alte imagini neașteptate cu privire la modalitatea ȋn care este perceput sentimentul religios ȋntregesc portretul tatǎlui: tata se roagǎ ȋn genunchi / cu mȃinile ridicate / parcǎ e un pom tata / parcǎ locuiesc ȋn el (poveste cu tata).

Surprinzǎtor prin noutatea limbajului liric, prin viziunea asupra lumii și prin ton volumul postoi parovoz. confesiunile dogmatistei, anunțǎ o poetǎ rafinatǎ, care se detașeazǎ de generația 2000, și o voce liricǎ delicatǎ cu un suflu nou, despre care sunt sigurǎ cǎ vom mai auzi.

Moni Stǎnilǎ, postoi parovoz. confesiunile dogmatistei, Editura Charmides Ninpress, 2009

Articol publicat in revista Ateneu, mai 2010.

3 Mai 2010

George Balaita

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 19:16

Format ȋn climatul cultural al Bacǎului, ȋn jurul revistei Ateneu, George Bǎlǎițǎ rǎmȃne o voce importantǎ ȋn proza contemporanǎ situatǎ de critica literarǎ ȋn descendența lui Joyce. Pȃnǎ la apariția celor douǎ romane, Lumea ȋn douǎ zile (1975) și Ucenicul neascultǎtor (1977), George Bǎlǎițǎ a scris mai multe schițe, nuvele și povestiri, care anunțau un prozator profund ȋn analiza cu rafinament a momentelor de crizǎ existențialǎ ȋn pragul ieșirii din copilǎrie.

Ȋn Cǎlǎtoria, personajele sunt puse ȋn situații-limitǎ pe care le privesc cu uimire. Cu volumul Conversȃnd despre Ionescu (1966), scriitorul ȋși ȋnnoiește tipologia și tehnica epicǎ. Aici nu intereseazǎ fabula ȋn sine, ci efectul pe care ȋl au ȋntȃmplǎrile asupra personajelor. De data aceasta, prozatorul ȋși propune sǎ punǎ accentul pe anumite tipuri umane care devin repere pentru reflectarea gȃndirii. George Bǎlǎițǎ cultivǎ enigmaticul ȋn aceste nuvele, care ȋl anunțǎ pe romancierul de mai tȃrziu, iar personajele apar ca niște izbucniri dornice sǎ iasǎ din criza existențialǎ prin care trec. Ȋn acest volum, autorul renunțǎ la ordinea cronologicǎ a faptelor (lucru pe care-l va face și ȋn romane) lǎrgind dimensiunea timpului. Se simte ȋn aceste douǎ volume dorința autorului de a experimenta, de a se afirma ca scriitor. Ȋntr-un interviu cu C. Stǎnescu, George Bǎlǎițǎ afirmǎ despre perioada ȋnceputurilor sale: Rǎmȃne ideea cǎ un tȃnǎr talentat și sǎrac nu s-a temut sǎ ia taurul de coarne. Chiar dacǎ a fǎcut-o ca somnambulul care habar nu are cǎ merge pe creasta acoperișului.

Romanul Lumea ȋn douǎ zile (1975) a fost apreciat de critica literarǎ drept cartea de maturitate a lui George Bǎlǎițǎ, care crede cǎ volumul l-a situat mai sus ȋn ierarhia literarǎ a timpului. Personajul principal, Antipa, este prezentat ȋn douǎ ipostaze: Domestica și Infernalia. Aceste douǎ pǎrți ale romanului urmǎresc existența eroului pe parcursul celor douǎ solstiții. Universul romanesc ȋl are ȋn centrul sǎu pe Antipa, un personaj care ȋncearcǎ sǎ afle sensul existenței ȋn mariajul cu Felicia sau la biroul de ȋnregistrare a deceselor de la primǎria din Dealu-Ocna, unde are o putere ciudatǎ asupra oamenilor.

Prima zi ȋncepe cu prezentarea unei scene din viața cuplului Antipa-Felicia dimineața, dupǎ trezirea din somn. Felicia are o atitudine protectoare fațǎ de Antipa și se mișcǎ ȋncet prin casǎ pentru a nu-l trezi: pentru a ocroti somnul lui Antipa, Felicia a așezat ȋntre cel adormit și veiozǎ ceva, pare o carte mare, un atlas, un album cu coperte groase. Ea pare o ființǎ fragilǎ, ȋnsǎ, deși personajul principal al romanului este Antipa, George Bǎlǎițǎ sugereazǎ cǎ, ȋn cadrul cuplului, puterea o deține femeia și știe unde ȋși ține ea rezervele de energie: O așteaptǎ o zi grea. Rǎbdǎtoare, femeia se pregǎtea s-o ȋntȃmpine. Din aceastǎ rǎbdare se ivește puterea de a duce totul la capǎt. La micul dejun, Antipa experimenteazǎ tot felul de senzații gustative: Vrȃnd sǎ pǎstreze gustul dulceag al gogoșarului și aroma cǎrnii lui vegetale (…) limba lui Antipa rǎmȃne lipitǎ de cerul gurii. Un cer problematic sub care lumea este doar un plescǎit de limbǎ.

         Acțiunea primei pǎrți a romanului are loc pe 21 decembrie, ziua solstițiului de iarnǎ, simțitǎ de personajele romanului drept ajunul crǎciunului. Confuzia i se datoreazǎ lui Antipa. El este ateu, iar ziua de 21 decembrie devine singura sǎrbǎtoare religioasǎ a lui. Ȋn fiecare an, pe 21 decembrie, Felicia și Antipa se comportǎ convențional. El rǎmȃne ȋn pat ca și cum ar fi bolnav, Felicia ȋl trateazǎ astfel, iar la ȋntoarcerea ei de la serviciu, Antipa ȋși revine. Seara, cuplul este vizitat de Antipa-tatǎl și de August pǎlǎrierul dupǎ ce au bǎut ȋnainte un ceai pe platforma de scȃnduri. Dupǎ ce sosesc musafirii se aprinde bradul și se ascultǎ colinde grecești. Numai profesorul Baroni atrage atenția cǎ nu e ajunul crǎciunului cȃnd intrǎ ȋn atelierul lui August.

Antipa-tatǎl este revoltat de “farsa” cu ajunul crǎciunului și pune aceastǎ ciudǎțenie pe seama faptului cǎ fiul sǎu s-a cǎsǎtorit prea devreme. Felicia nu are nici o vinǎ cu privire la aceastǎ alegere a soțului ei; ea este ca și noi o victimǎ a mofturilor lui. Afarǎ este neobișnuit de cald pentru aceastǎ perioadǎ, iar Antipa iese pe stradǎ ciudat ȋmbrǎcat, aspect sesizat de Pașaliu.

Cei doi sunt cǎsǎtoriți de șapte ani. Felicia are un rol aparent bine definit, cu preocupǎri domestice, spre deosebire de Antipa care s-ar ȋnscrie ȋn sfera personajelor contemplative. Profesorul Baroni o avertizeazǎ pe Felicia cǎ Antipa ȋmpinge gluma prea departe, dar nu precizeazǎ despre ce anume este vorba ca și cum personajele au o tainǎ despre care le este fricǎ sǎ discute sau doresc sǎ potențeze un mister. Tot profesorul Baroni afirmǎ despre Felicia cǎ, dacǎ s-ar fi nǎscut ȋn timpuri mai naive, ar fi putut fi o adevǎratǎ stǎpȃnǎ. El vede ȋn Felicia o femeie fragilǎ, supusǎ bǎrbatului. Este o iluzie ȋntreținutǎ de autor care afirmǎ cǎ ceea ce unul numește putere, altuia i se pare slǎbiciune. Antipa este vǎzut de profesorul Baroni drept un timid care strǎlucește prin absențǎ.

Casa reprezintǎ pentru personaj un refugiu, un loc ȋn care Felicia este stǎpȃna, fapt recunoscut de Antipa, cǎruia ȋi place sǎ se știe protejat. Aici se gǎsesc douǎ obiecte, fotoliul Baroni și oglinda primitǎ de la mǎtușa Melpo, care au diferite roluri ȋn viața cuplului. Antipa se privește ȋn oglindǎ, ȋn adȃncul ei tulbure, și observǎ cǎ aceasta vibreazǎ cu o puritate neobișnuitǎ și aduce ȋn odaie o undǎ de luminǎ, iar pe Felicia o atrage bronzul ei șlefuit. Sunt primele consemnǎri care sugereazǎ o putere magicǎ a obiectului. Fotoliul este un dar din partea profesorului Baroni, specialist ȋn ihtiologie, autorul unui celebru tratat nescris. Cufundat ȋn fotoliu, Antipa trǎiește senzații ciudate (Nemișcat ȋn fotoliul sǎu, Antipa ȋși simte capul modificȃndu-se, crește, se ascute la un capǎt, se turtește la celǎlalt, este ușor, umplut cu paie, pomeții se ȋntind, se umflǎ, poate sǎ parǎ ciudat și neverosimil, dar acest om modificat stǎ acum pe trotuar aproape de ușa bǎtrȃnului August.) și viseazǎ, transcende ȋntr-o altǎ realitate ȋn care se vede micșorȃndu-se treptat. Antipa ȋși numește obiectul sanctuar. Fotoliul stȃrnește reacții contradictorii din partea celor care ȋl viziteazǎ pe Antipa. Tatǎl sǎu se mirǎ de fiecare datǎ cȃnd ȋl vede: cȃtǎ piele au bǎgat ei aici, nu s-au zgȃrcit deloc.

Cuplul are o cǎțelușa roșcatǎ, corciturǎ de pechinez cu autohton, un fel de pisicǎ cu cap de maimuțǎ era ȋntr-adevǎr un cȃine. Eromanga ȋși petrece timpul ȋn baie unde rostește monologuri ascultate și ȋnregistrate pe furiș de Antipa. Aceasta are un prieten, pe Argus, cu care discutǎ despre stǎpȃnii sǎi ȋncercȃnd sǎ-și explice anumite gesturi ale acestora. Argus merge cu stǎpȃna lui ȋn mai multe locuri și pare cǎ are o anumitǎ experiențǎ de viațǎ. La circ a vǎzut ȋmpreunǎ cu doamna Stǎnciulescu niște cȃini, care sǎreau prin niște cercuri de foc. Nu i-a plǎcut spectacolul, dar ieșirea constituie un pretext de a vorbi și de a fi alǎturi de Eromanga. La rȃndul ei, cǎțelușa cuplului Antipa-Felicia ȋi relateazǎ lui Argus scene din casǎ, pe care nu știe cum sǎ le interpreteze prilej pentru cȃine de a face trimiteri la un tablou vǎzut ȋn grabǎ ȋntr-o expoziție, unde a intrat ȋntȃmplǎtor ȋn timp ce se ținea dupǎ o doamnǎ. Eromanga este inteligentǎ și are spirit critic recunoscȃnd cǎ Argus mǎ ȋntristeazǎ atunci cȃnd ȋmi dau seama cǎ repetǎ unele lucruri auzite de la oameni ca și cum asta ar fi o mare ispravǎ. Cele douǎ personaje animaliere sunt prezentate caricatural, iar prin aerul semidoct pe care ȋl au amintesc de universul operei lui I. L. Caragiale.

August pǎlǎrierul trǎiește sub semnul nostalgiei vremurilor de altǎdatǎ cȃnd confecționarea unei pǎlǎrii la comandǎ reprezenta o provocare, ȋi stimula creativitatea. Acum se limiteazǎ doar la curǎțatul pǎlǎriilor. Lumea pare cǎ și-a pierdut gustul pentru un accesoriu original și elegant. Cȃnd ȋl vede pentru prima datǎ pe judecǎtorul Viziru, se gȃndește ce fel de pǎlǎrie i s-ar potrivi. Poartǎ aceleași haine și peste șapte ani de la dispariția lui Antipa (Bǎtrȃnul August pǎlǎrierul va fi ȋmbrǎcat peste șapte ani, ca și azi, ca și acum șapte ani: o hainǎ cam lungǎ, deschisǎ la culoare, nu tocmai bine cǎlcatǎ, revere late, jiletcǎ pe dedesubt, pantaloni nu prea largi, ba s-ar putea spune ȋnguști, destul de lungi pentru ca mai totdeauna sǎ stea deasupra ghetelor pȃnǎ aproape sub genunchi ca niște burlane ȋncrețite, burdufuri de armonicǎ sau ceva asemǎnǎtor.), semn cǎ personajul nu se mai poate adapta noilor vremuri, dar ȋși va face meseria cu drag, chiar dacǎ cei din jur nu apreciazǎ asta. Antipa ȋl definea drept un fel de cronicǎ vie a orașului. El simte cǎ timpul rece ȋn defavoarea sa și din aceastǎ cauzǎ nu-i mai ȋnțelege pe cei tineri: lumea oamenilor tineri ȋmi este de nepǎtruns. Trǎiește cu senzația cǎ are putere asupra oamenilor și cǎ aceștia ȋl viziteazǎ tocmai din acest motiv, ȋnsǎ el știe sǎ asculte atent, iar cȃnd povestește o face dintr-un impuls malefic: dacǎ-i vorbesc celuilalt despre necazul meu, poate cǎ o parte din acest necaz trece la el! Este interesantǎ poziția pe care și-o asumǎ August pe parcursul ascultǎrii poveștii: Nu știu de partea cui este dreptatea, de aceea mǎsura mea este toleranța și iubirea.

Pǎlǎrierul se entuziasmeazǎ cȃnd are ocazia de a-și dovedi mǎiestria. Profesorului Baroni ȋi recondiționeazǎ o pǎlǎrie și o privește cu mȃndrie. Apoi, entuziasmat, primește cu mulțumire remarca rostitǎ de profesorul fanfaron: suntem niște bravi bǎtrȃni temerari.

Judecǎtorul Viziru va veni la Albala dupǎ șapte ani de la moartea lui Antipa. Intrȃnd ȋn atelierul lui August pǎlǎrierul, el va ȋncerca sǎ afle pȃnǎ unde se poate glumi mǎrturind cǎ s-a gȃndit la acest lucru ȋn timp ce era bolnav și crede cǎ m-am vindecat numai ca sǎ aflu asta. Pǎlǎrierul ȋi va rǎspunde la ȋntrebare printr-o parabolǎ, pe care judecǎtorul Viziru n-o ȋnțelege, deoarece pare limitat ȋn gȃndire. Starea de uluire pe care o trǎiește ȋn cautarea unei certitudini (dar eu vreau sǎ știu limita, cȃt se poate glumi, vreau sǎ știu cu simțurile mele ȋntȃi, sǎ pot striga aici, așa cum pe malul rȃului știu și nu mǎ ȋndoiesc unde sfȃrșește apa și unde ȋncepe pǎmȃntul) este asemǎnǎtoare cu cea a profesorului Gavrilescu din nuvela La țigǎnci. De ce cautǎ judecǎtorul Viziru limita pȃnǎ unde se poate glumi? Pentru a scǎpa de fricǎ, pentru a fi liber și sǎnǎtos. Absența rǎspunsului nu-i permite sǎ-și continuie viața. Viziru va ȋnregistra convorbirile sale cu pǎlǎrierul pentru a afla ce s-a ȋntȃmplat cu Antipa. Ambii aveau obiceiul sǎ punǎ pariuri, sǎ glumeascǎ pȃnǎ cȃnd totul a scǎpat de sub control: gluma a cǎpǎtat o desfǎșurare monstruoasǎ. Ancheta judecǎtorului Viziru de desfǎșoarǎ anevoios. Acesta mǎrturisește: Prea multe fapte, sunt strivit de adevǎrul lor, dar nu mǎ pot opri. Demersul judecǎtorului Viziru nu va avea nici un rezultat, deoarece el moare la Albala cǎlcat de un camion. Toate rolele ȋnregistrate și caietele cu notițe vor fi pǎtsrate de pǎlǎrier.

Alexandru Ionescu va veni la Albala, tot ȋn atelierul pǎlǎrierului, și va spune cǎ este un prieten al lui Antipa, al judecǎtorului și al celorlalți. August va observa cu stupoare cǎ lui nu i se potrivește nici o pǎlǎrie, deci nu poate fi ȋncadrat ȋntr-o tipologie, dar ȋi va revela un amǎnunt al lumii contemporane: poate cǎ lumea celor tineri nu este o lume bȃntuitǎ de nebunie. Poate ei au dreptate. Chiar dacǎ nu-i ȋnțeleg.

Ucenicul neascultǎtor (1977) este un bildungsroman construit pe aceeași schemǎ cu romanul anterior: Dacǎ ȋn orașul Albala povestea lui Antipa s-a uitat, povestea lui Naum Capdeaur abia ȋncepe. Dar Naum este ȋncǎ departe. Abia chipul lui se strecoarǎ printre lucruri, trece tǎcut de la o ȋntȃmplare la alta. Forța acestui roman vine din plǎcerea autorului de a povesti, de a surprinde faptele mǎrunte, deoarece, dupǎ cum afirmǎ autorul ȋntr-un interviu, singura convenție etern durabilǎ pentru roman este povestirea. Sǎ știi sǎ povestești, construind ceva, depǎșind povestea, sublimȃnd-o ȋntr-un concept. Dar mereu povestind.

Studiile de teorie literarǎ afirmǎ cǎ vocea autorului ar consta ȋn selecția și așezarea, ȋntr-o anumitǎ formǎ, a materialului epic. Fǎrǎ sǎ declare cǎ s-ar ȋncadra ȋntr-o anumitǎ descendențǎ literarǎ, George Bǎlǎițǎ are un mod aparte de a privi lumea exteriorizȃnd personaje cu o sensibilitate aparte, care trǎiesc ȋntr-o iluzie: Eu cred ȋn forța suavǎ a imaginației. Fǎrǎ creativitate, fǎrǎ harul de a gȃndi “pe cont propriu” lumi imaginare, care includ sau depǎșesc enorm cotidianul, te duci numai la vale, nu urci nicǎieri. Prezența autorului ȋn operǎ poate fi discutatǎ ȋn termeni de intenționalitate. Mǎrturisind cǎ nu este adeptul relatǎrii la persoana I, George Bǎlǎițǎ propune imaginea unui scriitor care observǎ ceea ce se ȋntȃmplǎ ȋn jurul lui și creeazǎ prin discurs un act de reprezentare: Mǎ lepǎd de aroganțǎ persoanei ȋntȃi singular, mǎ feresc de ipocrizia persoanei a doua plural. Ca și cum mie nu mi se ȋntȃmplǎ nimic și totul se ȋntȃmplǎ celorlalți. Am ȋn mine ceva de debutant, nǎdǎjduiesc, bine temperat!

Articol aparut in revista Ateneu, aprilie 2010

30 Aprilie 2010

Martha Izsak

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 14:20

Martha Izsák, Polenul e verbul, Antologie de autor, Prefațǎ de Gh. Grigurcu, Cluj-Napoca, Editura Casa Cǎrții de Științǎ, 2009.

Pȃnǎ cȃnd nu am primit pe adresa Concursului Nora Iuga volumul Polenul e verbul, numele Marthei Izsák ȋmi era necunoscut. Am descoperit cu bucurie o antologie care mi-a permis sǎ observ evoluția acestei poete despre care criticul Gheorghe Grigurcu afirma cǎ propune o descindere ȋn lumea familiarǎ, a lucrurilor cotidiene, a peisajelor curente.

Poeziile scrise ȋn perioada 1979-1989 stau sub semnul unor simboluri și teme clasice: ochiul, destinul, timpul. Afirmȃnd cǎ viața mea a crescut / ca floarea de colț ȋn deșert / ca zumzetul viespilor / ȋn cǎpița galbenǎ / ridicatǎ pȃnǎ la cer / un Babel al ȋnchipuirii / un pod majestuos / peste apa stǎtutǎ a strǎzii / o barierǎ / ȋn calea fluturilor de noapte, Martha Izsák simte chemarea muzei poeziei creȃnd atmosfera unui festin la care se adunǎ lume dornicǎ sǎ se afirme. Ȋnsǎ toți acești poeți neputincioși / cǎutȃndu-și drumurile / ȋn sclipirea spadei cavalerului / ascuns ȋn palatul amurgului / ȋn patul de trestie mirositoare ajung sǎ descopere cǎ doar și-au ȋncercat inutil norocul.

Autoarea percepe nostalgic atmosfera din legendele nordice. Odin, simbol al ȋnțelepciunii, stǎ alǎturi de strǎbunica autoarei la poarta infinitului, iar trecutul este vǎzut prin perspectiva celor plecați demult, care-și așteaptǎ urmașii. Copilǎria ei stǎ sub semnul muzicii: ȋntotdeauna ȋn spatele scenei / stam și-l ascultam pe Chopin. Inițierea ȋn tainele muzicii se datoreazǎ tatǎlui, admirator al lui Strauss fiul și iubitor de canțonete. Ȋn aceastǎ atmosferǎ romanticǎ, autoarea și-a desǎvȃrșit formarea. Existența ei stǎ sub semnul unor ȋncercǎri, uneori zadarnice, de a visa și de a strȃnge amintiri: visȃnd un vis / cu flori de pǎpǎdie deasupra zidurilor / voiam sǎ strȃng amintiri și n-am reușit / sǎ strȃng decȃt țǎrȃnǎ peste țǎrȃnǎ.

Partea a doua din antologie reunește poezii datate din perioada 1991-1992. Poeta crede cǎ inspirația e de naturǎ divinǎ și creeazǎ pasaje bucolice: polenul e verbul / din care-a coborȃt / voința divinǎ / punctul ȋncrucișǎrilor noastre / tumultul tunelurilor pestilențiale / ale erorii / sensul melodiei care se zbate ȋntre muguri / și genele tale scǎldȃnd opalul privii. Se regǎsesc ȋn textele poetice aceleași imagini din perioada anterioarǎ: cavalerii speranței rǎtǎcind la poarta infernului sau plȃnsul florii scuturate. Mǎrturisind cǎ degeaba ȋncercǎm sǎ scriem o altǎ poveste / decȃt cea cǎzutǎ cu ultima frunzǎ / cu ultima cǎrǎmidǎ așezatǎ / deasupra respirației, Martha Izsák privește neputincioasǎ spectacolul agonizant al unei bǎtrȃne care cautǎ sǎ ia o gurǎ de aer.

Ȋncepȃnd din 1996, autoarea este atrasǎ de alte subiecte și se simte ȋn discursul liric tentația de a experimenta imagini noi. Mǎrturisind cǎ a crezut ȋntr-o utopie, Martha Izsák ȋși ia adio de la acest univers și se orienteazǎ spre tentația de a-și defini relația cu divinitatea. Tema nu e nouǎ, ȋnsǎ cititorul poate observa cǎ discursul liric are aceeași notǎ rebelǎ din poezia arghezianǎ: vezi Doamne trenul cu care / trebuia sǎ vii / a ȋntȃrziat / dar eu continui sǎ cred / cǎ frunza n-a apǎrut / la ȋntȃmplare / vezi eu sunt singur / și te aștept mereu / prin piețe mǎrunte / și aiureli diafane. Surpriza vine la finalul poeziei. Autoarea mǎrturisește cǎ-l așteaptǎ pe Dumnezeu ȋntr-o garǎ, un spațiu deschis și destinat unor cǎlǎtorii pentru care ea se simte pregǎtitǎ. Se poate descifra aici o așteptare lipsitǎ de speranțǎ și dublatǎ de tentația unei noi aventuri ȋn cazul ȋn care Dumnezeu nu vine la ȋntȃlnirea cu ea. Ȋn Cogito, ergo sum, Martha Izsák mȃnuiește cu abilitate rationamente logice: mǎ ȋndoiesc deci cuget / cuget deci exist / numai cǎ ȋndoiala nu duce / la nimic bun.

Din 1999, apare ȋn lirica Marthei Izsák preocuparea de a ȋnfrunta timpul: de ce nu vrei sǎ ne ȋncrustǎm / ȋn pietre / clipele ce-au fost / și cele puține / ce-or sǎ mai fie / și de ce sǎ nu imortalizǎm / pǎcatul și iubirea / și nimicurile pe care le-am urlat / la megafoane. Alte preferințe ale autoarei de a se autodefini, de a pǎtrunde dincolo de genezǎ, de a se circumscrie metafizicului, de a cǎuta realitǎți spirituale sau psihologice amintesc de poezia expresionistǎ.

Poeziile de dupǎ anul 2000 ilustreazǎ aceeași preocupare a Marthei Izsák pentru teme și motive cum ar fi: condiția poetului, somnul, visul, dorința de a se autodefini. Discursul liric se circumscrie aceleiași tendințe meditative, care sugereazǎ cǎ autoarea pǎstreazǎ destule resurse pentru a-și surprinde cititorii.

Articolul a aparut in revista Plumb, aprilie 2010

22 Martie 2010

Festivalul de poezie

Filed under: Evenimente,Literatura — Gabriela Girmacea @ 20:18

Festivalul Primavara poetilor va aduce si anul acesta bucurie onestenilor. In cadrul acestei manifestari vom organiza mai multe lecturi publice. Vineri, 26 martie 2010, ora 11 va fi prima lectura publica la Biblioteca Municipala Radu Rosetti. Dupa-amiaza, la ora 16, va avea loc o intalnire cu elevii la Colegiul National Grigore Moisil, iar sambata, 27 martie 2010, ora 10, oaspetii vor fi gazdele Tipografiei Magic Print, unde se va organiza o alta lectura publica. La aceste evenimente se vor putea achizitiona volume ale scriitorilor contemporani, se vor putea pune intrebari si se va dialoga cu privire la poezia contemporana.

10 Martie 2010

Gheorghe Andrei Neagu

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 17:07

Gheorghe-Andrei Neagu, Purtǎtorul de cruce, Tecuci, Editura Transilvania, 2009.

Se pare cǎ romanul ȋi tenteazǎ mai mult pe autori decȃt genul scurt. N-aș putea gǎsi o explicație pentru aceastǎ preferințǎ, ȋnsǎ pot sǎ fac o speculație. Romanul presupune libertate și deschidere spre tot felul de influențe, pe cȃnd genul scurt ȋnseamnǎ o concentrare a trǎsǎturilor discursive. Gheorghe-Andrei Neagu stǎpȃnește tehnici de relatare neelaboratǎ, fǎrǎ ornamente stilistice și fǎrǎ a recurge la procedee compoziționale complicate, care ȋi oferǎ cititorului volumului Purtǎtorul de cruce o lecturǎ captivantǎ.

Ȋn Alexandra, prozatorul urmǎrește fatalitatea destinului. O tȃnǎrǎ cu aspirații literare, dar care nu ȋndrǎznește sǎ se afirme din teama de a nu fi luatǎ ȋn serios, alege un pseudonim masculin și publicǎ un roman. Tudor citește nǎucit anunțul din ziar despre roman și ȋncepe sǎ fie nelǎmurit cȃnd ȋși vede numele bǎnuind cǎ la mijloc era o confuzie. Aflǎ cǎ era vorba despre o altǎ persoanǎ, pe care vrea s-o ȋntȃlneascǎ pentru a ȋnțelege de ce i-a folosit numele. Din acest moment, cititorul este captivat de narațiune, iar starea de uluire pe care o trǎiește seamǎnǎ cu cea nuvela fantasticǎ, ȋnsǎ autorul rǎmȃne ȋn citadin fǎrǎ a transgresa realitatea. Pe Tudor ȋl așteaptǎ o surprizǎ pe care nici cititorul nu o anticipeazǎ. Ajuns la adresa unde locuia Alexandra, aflǎ de ce tȃnǎra și-a ales un pseudonim literar, care putea produce confuzie, dar nu bǎnuiește cǎ-l așteaptǎ o nouǎ surprizǎ: destinul i-a rezervat posibilitatea de a ȋncepe sǎ scrie din nou, iar finalul deschis prezintǎ disponibilitatea personajului de a visa: Mașina de scris ȋl aștepta supusǎ. O coalǎ albǎ, apoi alta … albǎ ca gipsul ce-l privea sec și rece, pȃnǎ la adormirea mȃinii pe albul nesfȃrșit al colilor de hȃrtie.

Povara destinului este o altǎ temǎ pe care Gheorghe-Andrei Neagu o propune ca soluție pentru a ȋnțelege drama unui personaj care seamǎnǎ la prima vedere cu Sisif. Andrei carǎ zilnic ȋn spate o cruce. Gestul sǎu este o ciudǎțenie pentru cei din jurul sǎu, care ȋncep sǎ-l accepte definindu-l drept nebun. Treptat, lumea pǎrea sǎ fi obișnuit cu Andrei, iar dacǎ el ar fi decis sǎ meargǎ acolo, la oamenii puterii, ar fi fost la fel ca și cȃnd n-ar fi știut de existența lui. Numai cǎ din prea multǎ obișnuințǎ, ȋncepuserǎ a-l neglija. Și arareori ȋi mai dǎdeau cȃte o fǎrȃmǎ de pȃine sau o canǎ cu apǎ. Ȋnsǎ nimic nu se schimbǎ ȋn existența lumii. Sfȃrșitul personajului agitǎ puțin lumea de pe stradǎ, care-l cunoștea, dar interesant este cǎ referentul povestirii nu este faptul ȋn sine, ce poate fi real, ci imaginea lui Andrei care poate fi reactualizatǎ prin narare. Timpul privește cu ȋnțelegere tot ce se ȋntȃmplǎ și ȋncepu a se slei peste toate lucrurile, pȃnǎ cȃnd mințile oamenilor ȋncetarǎ a mai percepe cǎ a existat cȃndva un purtǎtor de cruce.

Cu multǎ sensibilitate este tratatǎ o altǎ temǎ, a destinelor dezrǎdǎcinate ȋn Hamilcar. Demolarea caselor aduce ȋn discuție drama celor strǎmutați de la rostul lor. Aceștia nu sunt legați doar de terenul pe care au avut casa, ci și de cȃinele care rǎmǎne pe drumuri și ȋncepe sǎ-i caute la bloc. Gheorghe-Andrei Neagu se referǎ aici la memoria individualǎ și la cea colectivǎ.

Cu Decorația, autorul se abordeazǎ un registru ironic, amar. El scrie cu intenția de a fixa imaginea funcționarului superficial, care ȋși propune sǎ-i facǎ pe plac șefului. Badea Anton trebuie premiat de Comitetul veteranilor de rǎzboi. Este trimis un plutonier care-l ia fǎrǎ sǎ-i dea posibilitatea de a refuza, deoarece tovarǎșul prim s-ar fi supǎrat. Prezența veteranului nu stȃrnește admirația sau respectul celor care l-au invitat. Aceștia se aratǎ surprinși de vestimentația lui, ȋi aduc la ȋntȃmplare niște haine care ar corespunde ȋn viziunea lor șablonului pe care și-l construiserǎ și uitǎ sǎ-l mai ducǎ ȋnapoi acasǎ. Era important sǎ bifeze o acțiune, pe care au organizat-o ȋn grabǎ. Personajele par cǎ au uitat de sentimente, de maniere, de a fi umane, dar și de a gȃndi dincolo de ordinele primite de la superiori. Se comportǎ mecanic. Badea Anton pare dezamǎgit, ȋnsǎ surpriza ȋl așteaptǎ abia la ȋntoarcerea acasǎ cȃnd descoperǎ cǎ vecinii sǎi au crezut ca fusese arestat și, firi practice, luaserǎ vaca s-o ȋngrijeascǎ și s-o mulgǎ. Nu puteau s-o lase așa. I s-ar fi umflat ugerul, s-ar fi ȋmbolnǎvit. Porcul ȋl tǎiaserǎ. Tocmai se ȋnfruptau din el, iar gǎinile vroiau sǎ le-mpartǎ a doua zi.

Personajele lui Gheorghe-Andrei Neagu pot fi ȋnțelese prin raportarea la modelul general uman, pentru cǎ ele au trǎsǎturi morale și afective, dar sunt, ȋn același timp, o exemplificare a unei viziuni despre lume și a interpretǎrii condiției umane. Lectura volumului aduce imaginea unui autor care stǎpȃnește diferite forme discursive și știe sǎ gestioneze suspansul.

Articol aparut in revista Ateneu, februarie 2010.

1 Martie 2010

Haiku si haibun

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 15:56

Dintre poeziile cu formǎ fixǎ ale literaturii romȃne cele mai cunoscute sunt sonetul și glosa. Ȋn ultimele decenii ale secolului al XX-lea, ȋncepe sǎ pǎtrundǎ și o poezie popularǎ ȋn spațiul nipon: haiku. Ȋn Japonia, Asociația de Haiku Modern a organizat ȋn 1999 primul simpozion internațional, care și-a propus stabilirea unor reguli de redactare a textului, deoarece specia a fost adoptatǎ de scriitori din mai multe spații literare ale lumii. S-a stabilit cǎ haikuul va avea o structurǎ de trei sau patru versuri de cȃte patru, șase sau opt silabe, construite ȋn jurul unui cuvȃnt-cheie (mare, copaci, viitor, foc, apǎ) respectȃndu-se principiul originalitǎții.

Primele haikuuri pe care le-am citit ȋn limba romȃnǎ au fost cele scrise de Nichita Stǎnescu și mi-au plǎcut, pentru cǎ acestea exprimau categoria esteticǎ fueki, adicǎ eternul, dimensiunea atemporalǎ a artei și a naturii.

Cartea Mariei Paraschiv, Respirația trupului, apǎrutǎ la Editura Opera magna, ne propune familiarizarea cu o altǎ poezie cu formǎ fixǎ, care provine tot din spațiul nipon – haibun. Prin aceastǎ specie, autoarea ȋși propune sǎ combine haikuul cu proza alegȃnd diferite specii: eseul, autobiografia, jurnalul, schița, poemul ȋn prozǎ. Haibunul reprezintǎ consemnarea unui moment, care a impresionat-o, ȋntr-o manierǎ descriptivǎ.

Maria Paraschiv se simte atrasǎ de douǎ teme importante: timpul și natura. Prima este vǎzutǎ prin intermediul unui motiv, ceasul, care ȋi amintește de efemeritatea vieții și de moarte folosind categoria esteticǎ aware, care transcrie o stare emoționalǎ intensǎ: Timpul aleargǎ / ceasul mistuie clipa – / e ultimul tren. Folosindu-se de adresarea directǎ, autoarea ȋncearcǎ sǎ cȃștige complicitatea cititorului printr-un discurs persuasiv destǎinuindu-i cǎ ceasul ȋi cunoaște toate mișcǎrile și i-a cȃștigat prietenia: Ȋn camera ȋn care dorm, ceasornicul vrea sǎ-și arate prezența printr-o bǎtaie continuǎ, ritmicǎ. Ȋmpinge timpul cu o inconștiențǎ rece, metalicǎ, ȋncercȃnd sǎ-mi dovedeascǎ prietenia. Deși s-ar cuveni sǎ nu-l bȃrfesc pe la spate, vǎ spun cǎ este neiertǎtor … neȋndurǎtor. La orice orǎ din zi și din noapte ȋmi urmǎrește fiecare mișcare … ȋmi amintește ce am de fǎcut … ce nu am fǎcut, deși eu știu acest lucru … Se ține scai de mine afirmȃnd sus și tare cǎ el știe și ȋnțelege orice … cǎ nici pentru el nu a fost ușor pȃnǎ a ajuns unde a ajuns …!

Cȃnd scrie despre naturǎ, ȋn haikuurile Mariei Paraschiv se pot descifra categorii estetice cum ar fi: mei – care evidențiazǎ frumusețea naturii (Grǎdina rȃde – / mirosul de magnolie / trezește vȃntul.), dar și vibrațiile inteligenței umane la stimulii exteriori (Impulsurile / loveau ȋn așteptarea / unei ȋntoarceri.); wabi – o sugestie a stǎrii de melancolie și dezolare ȋntr-un spațiu de granițǎ ȋntre microcosmos și macrocosmos (La fereastra mea – / deșertul amurgului / a chemare.); karumi – o eleganțǎ a expresiei (Spre orizont, / doi pescǎruși prind apa / ȋn aripi …).

Transcriind stǎri emoționale puternice, autoarea mȃnuiește cu dexteritate diversitatea tematicǎ și consemneazǎ trǎiri ce conferǎ eleganțǎ textului, au capacitatea de a surprinde unicul, inexprimabilul, inefabilul și de a emoționa: Ȋnspre zorii zilei, am zǎrit prin fereastrǎ gheațǎ pe cǎrarea din pǎdurea din spatele casei, semn cǎ astǎ-noapte pǎmȃntul a bǎut cu gerul un pahar cu boare de vȃnt, apoi s-a lǎsat cǎlcat ȋn copitele cailor ca legǎmȃntul fǎcut ȋn fața copacilor fǎrǎ umbrǎ, sǎ nu fie mȃncat de colții de lunǎ.

Remarc ȋn acest volum cǎ mesajele haibunurilor sunt puse ȋn valoare de grafica inspiratǎ a lui Carmen Voisei, care oferǎ cititorului posibilitatea de transgresare a realului.

Articolul a fost publicat in revista Plumb, februarie, 2010

16 Februarie 2010

Sorin Basangeac

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 21:21

Este cunoscut cǎ opera poeticǎ impune un mod special de comprehensiune dat de faptul cǎ versul presupune o modelare a textului care ține cont de forma sonorǎ. Sorin Basangeac ȋi propune cititorului ȋn volumul Paparazzo ȋn marile orașe, apǎrut la Editura Pastel, un discurs liric subordonat unui principiu pe care l-au valorificat pȃnǎ acum dramaturgii ce-și gȃndesc piesele cu scopul de a fi reprezentate pe scenǎ. Ion Topolog Popescu, prefațatorul volumului, oferǎ cheia receptǎrii mesajului poetic: ipostaza actorului care ȋși joacǎ piesa pe scenǎ, ȋn fața unui public care se amuzǎ copios și anticipeazǎ reacția cititorului: se desfatǎ ȋn universul umoristic, comic, satiric pe care-l creeazǎ autorul.

Prima poezie a volumului contureazǎ atitudinea autorului ȋn fața a ceea ce se ȋntȃmplǎ ȋn jurul sǎu. Mi-e scȃrbǎ, spune Sorin Basangeac și enumerǎ o serie de tipuri umane, pe care le va portretiza ȋn volum, ȋn ipostaza de spectator atent al lumii contemporane, ȋn care identificǎ o rǎsturnare a valorilor tradiționale: Dacǎ viața-i ca o pradǎ, / dǎ-mi cea mai temutǎ spadǎ, / la scȃnteia ei sǎ cadǎ / toți dușmanii puși pe sfadǎ / și-aliații de fațadǎ / al cǎror surȃs e-o nadǎ, / iar vitejia, bravadǎ. La prima impresie, textul poetic pare alcǎtuit din secvențe oarecum independente, care urmeazǎ logica limbii, ȋnsǎ autorul nu le limiteazǎ la asta, ci observǎ atent, ȋntr-un registru sarcastic și ironic, noile tipuri umane care ȋncearcǎ sǎ se afirme ȋn societatea contemporanǎ.

Ȋn poezia Bașcani și slugi, Sorin Basangeac construiește un discurs antitetic ȋntr-o ordine enunțiativǎ pentru a configura discrepanța dintre cele douǎ lumi: Ei, țol Armani, / tu, shirt și blugi / rupți pe rotule / de-atȃtea rugi. / Tu, doar carasul, / iar ei, pǎstrugi / ȋn vin de Tokay; / tu deștul sugi / și-afuriseni, scrȃșnind, ȋndrugi. Constituit ca un act de enunțare, discursul nu urmǎrește emoții intense și profunde, ci o reacție de solidaritate ȋntre poet și cititor ȋn fața parvenitismului, a demagogiei politice, a falselor valori. Ȋn ipostaza de poet al cetǎții, Sorin Basangeac ȋnregistreazǎ degradarea acesteia ȋntr-un limbaj asertiv, care circumscrie realitatea ȋntr-un discurs referențial: Precum o mascǎ asudatǎ / sau o cǎrare desfundatǎ / ȋn ploaia rece, sacadatǎ, / sub tencuiala expandatǎ, / cetatea e azi erodatǎ, / iar liniștea nu-i precedatǎ / de tropote, ca altǎdatǎ.

Demagogul politic, parvenitul, snobul etc. sunt cȃteva dintre tipurile umane pe care Sorin Basangeac le contureazǎ cu sarcasm. Discursul sǎu nu mai este rezultatul unei experiențe interioare, ci transcrie o realitate care-l dezgustǎ: Marele șef, / din altǎ plǎmǎdealǎ …/ Domnia lui / e doar maimuțǎrealǎ, / pom gǎunos, / dar țanțoș sub betealǎ, / un jeg sub spray, / sub fard și sub scrobealǎ, / nerușinat / și fǎrǎ de ferealǎ, / pus pe luat / numai pe jecmǎnealǎ, / plin de tupeu, / lipsit de ȋndrǎznealǎ, / fǎrǎ rezon, / cu fraze la pleznealǎ, / etern delir / ȋntr-o boscorodealǎ / ce pentru proști / e drog și aiurealǎ.

Ȋn poezia Altǎ lume, altǎ sagǎ, poetul constatǎ amar cǎ se perpetueazǎ unele obiceiuri. S-a schimbat doar limbajul: Ǎl bǎtrȃn cȃnd era agǎ, / nu se bea pepsi, ci bragǎ, / zǎibǎrel cu damf de fragǎ. / Se lua peșcheș, nu șpagǎ / pe un card, ci ȋn desagǎ, / fǎrǎ spaime cǎ te leagǎ / ori prostimea te reneagǎ / clǎmpǎnind pe o stǎnoagǎ. Concluzia e cǎ istoria se repetǎ cu alte personaje: Alte vremuri, altǎ sagǎ, / cine s-o mai ȋnțeleagǎ, / azi, cȃnd, cicǎ, nu-i de șagǎ, / nu-i tocmire omoloagǎ?!

Poetul nu se mulțumește sǎ priveascǎ doar spectacolul oferit de stradǎ sau de televiziune, ci observǎ ȋn același registru ironic comportamentul bișnițarilor pe plajǎ, care profitǎ de naivitatea omului: Mǎ doare-n cot, la propriu, / dar nu vreau frecții cu carmol / și nici alt leac ce pute, / ȋmpachetarea ȋn nǎmol / extras din Marea Moartǎ / și-adus de un hagiu ȋn ol / sau pus ȋn pungi de plastic de-un ȋntreprinzǎtor nasol, / care, dupǎ ureche, / diez transformǎ ȋn bemol / cȃnd urlǎ-n portavoce / cǎ-i garantat de Techirghiol, / și face de-o cinzeacǎ, / dar, ca sǎ nu ȋl vezi matol, / ȋți mai propune-o dozǎ, / sǎ ȋi ajungǎ de potol.

Situația politicǎ, care amintește de atmosfera din fabula Boul și vițelul de Grigore Alexandrescu, este privitǎ cu sarcasm prin invocarea spiritului justițiar: Vino, Țepeș sau Dracula, / sǎ-i ȋnfigi ȋntr-un arac / și pe Bush, ce ne asmute / sǎ dǎm iama ȋn Irak, / și pe cel ce alta spune, / dar ȋn sine-i tot un drac, / prezidentul Jaques Chirac, / care, aprig la mȃnie, / se ȋncinge ca un rac, / mȃrȃie și face spume / printre colți, precum un brac, / pentru cǎ-și dǎ cu pǎrerea / verișorul mai sǎrac, / rudǎ-ntru latinitate, / ȋnsǎ și cu sȃnge trac! Pentru schimbarea situației actuale, poetul crede e nevoie de mai multe, ȋnsǎ nu le numește lǎsȃndu-l pe cititor sǎ mediteze: Ȋnsǎ, oriunde, iarba rea nu piere / peste eroii cu banduliere / și nu-s de-ajuns har și inițiere / ȋn amfiteatre și ateliere …

Articol publicat in revista Ateneu, ianuarie 2010.

15 Ianuarie 2010

Mihai Eminescu

Filed under: 1,Evenimente,Literatura — Gabriela Girmacea @ 16:35

Astazi se implinesc 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Am recitit cateva poezii si mi-am reamintit unele cantece pe versurile lui. Apoi, am simtit nevoia sa caut in calculator pozele facute in urma cu trei ani la Ipotesti. Locul are ceva magic. Am fost de doua ori la Ipotesti si am simtit de fiecare data o liniste sufleteasca. Poate acest lucru il datorez si profesiei.

Casa memoriala Mihai Eminescu este o reconstituire. Cea initiala a fost demolata prin 1932. Totusi se mai pastreaza cateva obiecte originale care au apartinut familiei: cateva carti in limba germana, vase de toaleta, portelanuri, fotografii ale membrilor familiei, mobila de sufragerie etc.

La inceput, localitatea a fost, de fapt, un catun format din trei case. Gheorghe Eminovici a construit in spatele casei sale o bisericuta pentru familia sa. Aci se odihneste alaturi de sotie si de cativa dintre copii. Ghidul ne-a spus ca familia a fost instarita la inceput, insa averea avea sa se risipesca pe masura ce copiii vor creste si, o data cu ei, cheltuielile.

In curtea casei s-a construit un centru de cultura care reconstituie in imagini viata poetului. Ideea este ingenioasa si iti ofera posibilitatea de a calatori in timp. Nu voi destainui toate informatiile primite in vizita mea. Scopul este altul. Ii las pe cei care citesc randurile mele sa descopere locul si sper sa le trezesc interesul de a-i face sa viziteze Ipotestiul.

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Si azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Rasare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îsi jurau
Credinţa pe toţi vecii,
Când pe cărari se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uita dulci şi galeşi?

Când amintirile

14 Ianuarie 2010

Nora Iuga

Filed under: 1,Evenimente,Literatura — Gabriela Girmacea @ 15:13

Am primit ieri o scrisoare foarte frumoasa de la Nora Iuga. Nu am scris nimic despre asta pentru ca m-am emotionat si am vrut sa meditez linistita la momentele petrecute alaturi de ea la Festivalul Primavara poetilor, pe care il organizez la Onesti de vreo cinci ani. Nu mai tin minte cand am inceput, dar imi amintesc de faptul ca primele editii le-am tinut in biblioteca scolii, intr-un cadru mai restrans.

In 2009, a avut loc o editie deosebita organizata impreuna cu George Chiriac, cand ne-a vizitat si ne-a citit public cateva creatii. Cativa dintre elevii colegiului au citit si ei din creatia proprie. Dupa festival, am fost la Borzesti. De atunci am ramas prietene. Pe 2 ianuarie 2010 a sunat de la Berlin sa-mi spuna cele bune pentru noul an si ca asteapta plicul cu lucrarile selectate la concurusl national de creatie literara care-i poarta numele. Mi-a trimis un text frumos desprins din jurnalul ei. Sunt sentimente sincere exprimate frumos. M-am uitat apoi pe fotografiile de la festival. Le-am privit cu nostalgie si cu incantare. Mi-au venit in minte versurile eminesciene: Mai suna-vei dulce corn pentru mine vreodata? Astept urmatoarea intalnire cu Nora Iuga. Pana atunci, reproduc aici textul ei de amintiri si cateva fotografii.

1 ianuarie 2010. Ȋmi vine sǎ ma joc cu cifrele cum mǎ jucam pe vremuri cu bulgǎrii de zǎpadǎ. Zero-urile sunt chiar bulgǎri de zǎpadǎ, se topesc repede ca vata de zahǎr; simt c-aș putea fi copil. Rǎmȃn cifrele semnificante: 2+1=3. 3 e cea mai importanta – Sfȃnta Treime, Triunghiul Bermudelor, Cei trei magi, Trei Doamne și toți trei – 3 aduce noroc! și dacǎ ȋl mai adunǎm și pe 1 de la ianuarie fac 4. Și 4 e scaunul pe care m-așez de ziua mea ȋn acest ȋnceput de an cȃnd capricornul e ȋncǎ ȋn floarea vȃrstei, ȋnchide ochii, ȋși dǎ capul pe spate, cȃt ȋi permit coarnele – are nevoie de coarne ca sǎ se apere de lupi, de mistreți, de vulpi, astea-și ȋngǎduie orice, fiindcǎ – și-ascund nǎravurile dupǎ coada stufoasǎ – și se gȃndește la oamenii care-l iubesc. Or fi ȋncǎ mulți, or fi puțini? Niciodatǎ n-am avut ȋn fațǎ atȃția ochi uimiți, rȃzǎtori, gȃnditori, emoționați, atȃtea urechi ca scoicile ȋntredeschise sǎ dezlege ȋnțelesuri din freamǎtul mǎrii, sunt elevii liceului din Onești. Uite cǎ iar am dat-o pe poezie, știu, dulce, datatǎ, expiratǎ … nu sunt ȋn cea mai bunǎ dispoziție. De șapte luni mǎ aflu departe de casǎ, de voi cei care m-ați primit cu acel sentiment gratuit care se naște numai așa cǎ-ți place un nasture de la cǎmașa cuiva și sentimentul ǎsta e singurul pur. Pe el, sentimentul, l-am ȋntȃlnit ȋn ziua aia care se dǎdea ȋn leagǎn ȋntre iarnǎ și varǎ la Biblioteca din Onești, ȋn fața a sute de elvi și vorbele mele se ciocneau de gȃndurile lor ca niște pahare de sampanie și scoteau sunete frumoase. Vǎd fața doamnei directoare Gȋrmacea, ȋn memorie mi-e greu sǎ-i refac trǎsǎturile dupǎ atȃta timp, ochii mei zǎresc ȋnsǎ, cȃnd mǎ gȃndesc la ea, un mǎr rotund luminos. Elevii din Onești trebuie sǎ fie bucuroși cȃnd se duc la școalǎ. Nu știu sǎ vorbesc ca la birou, nici sǎ aduc omagii, nici sǎ țin contabilitatea pe debite și credite, nici mǎcar sǎ formulez niște mulțumiri ȋn hȃrtie de ȋmpachetat cadouri și legate cu funde de plastic. Ȋmi amintesc vizita la Stejarul din Borzești cu doamna Gȋrmacea de-un braț, cu George Chiriac, cel mai tȃnǎr prieten al meu care seamǎnǎ cu Toma Nour, doar cǎ e ceva mai vesel, de celǎlalt braț. Doamna custode, sǎ mǎ ierte cǎ i-am uitat numele, vorbește molcom și cu multǎ științǎ despre detalii arhitecturale și documente, eu ȋl trag tot timpul de mȃnecǎ pe George sǎ-i arǎt minunǎția de sfinți cu membrele nesfȃrșit de lungi și subțiri ca niște picioare de pǎianjen; nu-mi pot crede ochilor, parcǎ au ieșit toți de sub penelul lui El Greco … George ȋmi face poze peste poze – cel mai mult ȋi place fotografia de lȃngǎ piatra funerarǎ, pe care o mȃnǎ, nu prea școlitǎ a scris Fata lui Alecsandri; mǎ mȃndresc cu mine. E grozav sǎ ȋntȃlnești oameni care sǎ te facǎ sǎ fii mȃndrǎ de tine. Cred cǎ ǎsta e cel mai important sens al darului! Pe urmǎ, seara, am fost cu George ȋn cimitir și am mȃncat fornetti din aceeași pungǎ. El mi-a spus cȃteva din poeziile lui. Toma Nour ǎsta modern o sǎ ne mai arate ce poate. Dar ȋn sala aceea de la Bibliotecǎ au mai trecut și vorbele altor adolescenți prin urechile mele, nu le-am reținut numele … unul mai brunețel și pirpiriu avea mult umor și citea ca un actor, l-am ȋncurajat – lumina din ochii lui! Altul, mai bǎrbat, cȃnd vorbea ȋi vedeam creierul – avea un creier frumos – mi-a spus cǎ niciodatǎ pȃnǎ ȋn ziua aceea nu a mai ȋntȃlnit pe cineva care sǎ-i spunǎ ce vroia el sǎ audǎ. Pǎi vorbele astea te pot scula din morți. Și acum am aflat cǎ suntem ȋn toiul concursurilor. Se adunǎ plicurile, sosesc cu sutele “zarea lunii-ntunecȃnd”. Se citesc poeziile, se sorteazǎ, se aleg, se voteazǎ, unele ajung la Berlin pe masa de scris a Norei Iuga – peste vreo zece ani poate ajung pe masa unui lector la Sinn und Form sau de la Akzente – , ea aprinde toate becurile din camera ei de lucru, ȋși sufleca mȃnecile, ȋși pune ochelarii și … Din cȃnd ȋn cȃnd, ȋn fața ochilor ȋi apare un mǎr lucios care rȃde, sau pletele ȋn vȃnt ale unui tȃnǎr poet – ultimul romantic, ultimul suprarealist? – sau un creier frumos, sau ȋmbrǎțișarea a douǎ rȃuri sau, cine știe, chiar Nadia, micuța Nadia pe bȃrnǎ și sunt iar acasǎ și ȋmpreunǎ cu tinerii ǎștia știu cǎ mergem ȋnainte, fiindcǎ “nu mor caii cȃnd vor cȃinii”.

Nora Iuga

8 Ianuarie 2010

Despre poezie, agora si … altele

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 20:10

 Ȋn ultimii ani asistǎm pasivi la o rǎsturnare a valorilor ȋn societatea romȃneascǎ. Ȋmi aduc aminte cǎ ȋn Antichitate poporul se aduna ȋn agora pentru a afla hotǎrȃrile luate de suveran. Dacǎ acestea erau bune, se ovaționa, dacǎ hotǎrȃrile nu-i era pe plac, poporul tǎcea. Cu timpul, tǎcerea a ȋnceput sǎ fie ignoratǎ de politicieni, care au interpretat semnul drept o aprobare tacitǎ a faptelor. Așa s-a ajuns la regimul totalitar. Dupǎ ’90, cȃnd am revenit la democrație, lumea a ȋnceput sǎ-și spunǎ deschis opinia bucurȃndu-se cǎ a fost auzitǎ, nu și ascultatǎ.

Victor Mitocaru nu s-a mulțumit doar sǎ priveascǎ ȋn tǎcere la ceea ce se-ntȃmplǎ, ci și-a afirmat poziția ȋn articolele publicate ȋn revistele Ateneu, Tomis, Jurnalul literar, Carpica etc., pe care le-a reunit ȋn volumul Un expirat ȋn agora. Ȋn nota introductivǎ, autorul povestește cǎ inițial s-a gȃndit la un alt titlu care cuprindea o formulare gramaticalǎ incorectǎ (incluzȃnd cuvintele “succesuri” și “progresuri”), urmǎrind sǎ indice superficialitatea abordǎrii actuale a scrierii și vorbirii limbii romȃne. Așadar, vocea sa vroia sǎ-și exprime indignarea fațǎ de stricǎtorii de limbǎ (cum am spune, fǎrǎ sǎ greșim, preluȃnd o formulǎ pașoptistǎ). Ȋnsǎ scriitorul se decide sǎ nu se opreascǎ doar la fenomentul lingvistic, ci extinde protestul la educație, ȋn general, sperȃnd ca agora sǎ ia aminte.

Cartea este structuratǎ ȋn patru capitole. Primiți cu criza? Se ȋntreabǎ retoric autorul. Aici discursul sǎu este amar și ironic constatȃnd cǎ omul contemporan face zilnic o muncǎ se Sisif și mai observǎ din cȃnd ȋn cȃnd cǎ roca imensǎ nu ȋntrunea exigențele lui estetice. Adoptȃnd tonul memorialistic, Victor Mitocaru noteazǎ aspecte cu privire la prezentul degradant pe care ȋl analizeazǎ ȋn comparație cu epoca anterioarǎ. Observațiile pertinente subliniazǎ un fapt amar. Omului contemporan ȋi plac iluziile și are nevoie de ele, cǎci  nu doar manualele de istorie sunt alternative, ci și trecutul nostru este alternativ, dupǎ sensul orientǎrilor: dinspre imemorial spre prezent, dinspre prezent spre ȋnceputuri. Așadar, ne mișcǎm ȋntr-un cerc vicios iluzionȃndu-ne cǎ suntem acceptați de Europa, iar Romȃnia, țara tuturor posibilitǎților, este, de fapt, țara tuturor contrastelor, care nu mai mirǎ pe nimeni și din a cǎror metafizicǎ nu ne vom elibera curȃnd cu toatǎ presiunea integrǎrii europene.

Ȋn partea a doua, Prin lumea lui … departe, Victor Mitocaru propune o cǎlǎtorie ȋn timp propunȃnd cititorului sǎ-și reaminteascǎ evenimente și oameni de culturǎ din spațiul bǎcǎuan: Gheorghe Popa, Iulian Antonescu, Grigore Tǎbǎcaru, George Bacovia, Ion Borcea etc. Lecturi de-ale noastre este titlul pǎrții a treia a cǎrții, ȋn care se poate lesne observa preferința autorului pentru universul liric. Pe Ștefan Dincescu ȋl vede asemeni unui luptǎtor ȋn timpul turnirului, Elizei Macadan ȋi recomandǎ o depǎșire a “spațiului” pe care și l-a impus cu atȃta fervoare, spre a obține ȋngǎduința unui timp propice poeziei, iar pe Octavian Voicu, pe care l-a urmǎrit ȋn evoluția sa poeticǎ, ȋl ȋncadreazǎ ȋn descendența lui Lucian Blaga prin abordarea unor teme cum ar fi: miracolul, misterele universului, drama umanǎ.

Victor Mitocaru s-a oprit ȋn partea a patra intitulatǎ Ȋntre Romȃnia și Europa asupra influențelor apǎrute ȋn literatura romȃnǎ din spațiul francez. Pornind de la Mitul lui Sisif analizat de Albert Camus, care sugereazǎ cǎ adevǎrul trǎirii sale constituie o evidențǎ esențialǎ peste care nu se poate trece, Victor Mitocaru ȋl situeazǎ pe Eugen Ionescu ȋn descendența ȋntre dorința de a nu trǎda opera și de a fi totodatǎ distant și orgolios ȋn aprecierea ei.

Ȋnsǎ cine este acest expirat ȋn agora despre care ne vorbește Victor Mitocaru? Gǎsim ȋn carte un portret al acestui anonim al societǎții contemporane: Expiratul pare a fi acea persoanǎ care trǎiește o dramǎ multiplǎ: biologicǎ, socialǎ, culturalǎ. Acum se impune o altǎ ȋntrebare: cum a ajuns ȋn acest stadiu? Se pare cǎ numai timpul e de vinǎ ȋn acest caz. Și care ar fi soluția supraviețuirii? Umorul sau sǎ dai vina pe altcineva. Iar ȋn societatea contemporanǎ pe cine poți ȋnvinui cu ușurințǎ? Rǎspunsul se aflǎ pe coperta a patra a cǎrții: Trece o noapte și mai trece o zi, / Ne-a ajuns criza la oase, / Și mogulii presei se aratǎ a fi / Elemente tot mai dușmǎnoase.

Articol publicat in revista Plumb, ianuarie 2010.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.