Gabriela Girmacea

27 Mai 2010

Moni Stanila

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 18:28

Cred cǎ multǎ lume s-a sǎturat de anglicisme. Simt acest lucru din ce ȋn ce mai mult și nu pot sǎ ȋnțeleg de ce unele persoane substituie cuvintele romȃnești cu anglicisme. Poate din dorința de a fi aparte sau de a epata. E interesant de urmǎrit cǎ, ȋn ciuda acestei tendințe, modelele livrești actuale nu vin din aceeași direcție. Pe piața de carte se traduce mult din literatura sud-americanǎ, portughezǎ sau japonezǎ. Se pare cǎ multǎ lume nu-și mai amintește de clasicii ruși. Nu se ȋntȃmplǎ acest lucru ȋn cazul poetei Moni Stǎnilǎ, care mǎrturisește ȋntr-un interviu din revista TIUK cǎ apropierea de literatura rusǎ s-a produs grație lui Dostoievski. Volumul ei, postoi parovoz. confesiunile dogmatistei, apǎrut la Editura Charmides Ninpress, avertizeazǎ cititorii cǎ poeta s-a ȋndrǎgostit de acest spațiu cultural. Titlul volumului amintește de un vechi cȃntec rusesc, al cǎrui text Moni Stǎnilǎ ȋl pune la ȋnceputul volumului ȋn original și ȋn traducerea lui Șerban Foarțǎ. Alegerea este inspiratǎ. Cititorul poate anticipa o aluzie la destin.

Textul liric propus de Moni Stǎnilǎ se circumscrie unei stǎri de aparentǎ incertitudine: nu voi ști niciodatǎ cum se deosebește precis / realitatea de ficțiune / care pom se apleacǎ din drag / și care din boalǎ / ȋmi stǎpȃnesc emoțiile cu vin (sub castani). Este un tertip folosit de scriitoare cu intenția de a-l atrage pe cititor ȋntr-o reprezentare mentalǎ a unui univers familiar ȋn care se poate regǎsi ușor. Poezia devine un mod de cunoaștere a sinelui prin confruntare cu experiențe similare presupuse cǎ ar fi fost trǎite și de cititori. Poeta ȋși propune sǎ experimenteze trǎiri plenare și creeazǎ o lume ȋn care ȋși reprezintǎ emoții, atitudini și sentimente subiective: dǎ-mi mȃna și hai sǎ ne privim ca-n filme / e cazul sǎ fim mai serioși / nici nu mai știm cine trǎiește care dintre colegi / au fost exmatriculați/ hai sǎ fim mai responsabili (ȋn mintea mea dansǎm).

Moni Stǎnilǎ nu-și propune o relație de empatie cu cititorii sǎi, ci aduce ȋn poezie gesturi firești și imagini surprinzǎtoare ale unei realitǎți recognoscibile prin care recompune o experiențǎ: mi-am dat seama cǎ ȋn buricele degetelor / senzorii lucreazǎ mai repede / cǎ oamenii sunt decorativi / și niciodatǎ n-o sǎ spui / cǎ privirea electrocuteazǎ / mȃine ȋmi voi deschide telefonul și mailul / așteptȃnd sǎ se ȋntȃmple ceva (sǎ spui o poveste). Ȋn universul liric pe care-l construiește poeta se simte nostalgia copilǎriei, iar imaginea și obiceiurile tatǎlui apar proiectate pe fundalul unui peisaj ce te duce ușor cu gȃndul la Siberia: tata bea ceai ȋn zǎpadǎ/ aburii deseneazǎ copii lungi și albi / pe perete / cineva ȋi stǎ pe picioare și cȃntǎ rǎgușit / “tot ce nu pot” / tata bea vodkǎ la soare / mintea mǎ deseneazǎ pe tine/ ca o cǎmașǎ / stau pe genunchii tǎi și cȃnți rusește / despre un cȃine cuminte / cȃnd ȋmi linge mȃinile. Alte imagini neașteptate cu privire la modalitatea ȋn care este perceput sentimentul religios ȋntregesc portretul tatǎlui: tata se roagǎ ȋn genunchi / cu mȃinile ridicate / parcǎ e un pom tata / parcǎ locuiesc ȋn el (poveste cu tata).

Surprinzǎtor prin noutatea limbajului liric, prin viziunea asupra lumii și prin ton volumul postoi parovoz. confesiunile dogmatistei, anunțǎ o poetǎ rafinatǎ, care se detașeazǎ de generația 2000, și o voce liricǎ delicatǎ cu un suflu nou, despre care sunt sigurǎ cǎ vom mai auzi.

Moni Stǎnilǎ, postoi parovoz. confesiunile dogmatistei, Editura Charmides Ninpress, 2009

Articol publicat in revista Ateneu, mai 2010.

Anunțuri

17 Mai 2010

Lansare de carte

Filed under: Evenimente — Gabriela Girmacea @ 16:00

La Onesti, a avut loc un eveniment deosebit: prima traducere in limba romana a sonetelor scrise de Miguel de Unamuno. Traducerea a fost semnata de Carmen Bulzan, iar editia este una bilingva. Lansarea a adus in prim-plan personalitatea lui Miguel de Unamuno, care este cunoscut mai ales in calitate de eseist prin lucrarile dedicate lui Don Quijote. Aparitia acestei editii a fost posibilia gratie urmasilor lui Miguel de Unamuno, care au dat traducatoarei drepturile de autor fara nicio pretentie materiala. Gestul ar trebui luat in consideratie de mai multi urmasi ai autorilor romani care ar fi bine sa inteleaga ca nu e util si nici bine sa blochezi opera stramosului pe care-l reprezinti.

3 Mai 2010

George Balaita

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 19:16

Format ȋn climatul cultural al Bacǎului, ȋn jurul revistei Ateneu, George Bǎlǎițǎ rǎmȃne o voce importantǎ ȋn proza contemporanǎ situatǎ de critica literarǎ ȋn descendența lui Joyce. Pȃnǎ la apariția celor douǎ romane, Lumea ȋn douǎ zile (1975) și Ucenicul neascultǎtor (1977), George Bǎlǎițǎ a scris mai multe schițe, nuvele și povestiri, care anunțau un prozator profund ȋn analiza cu rafinament a momentelor de crizǎ existențialǎ ȋn pragul ieșirii din copilǎrie.

Ȋn Cǎlǎtoria, personajele sunt puse ȋn situații-limitǎ pe care le privesc cu uimire. Cu volumul Conversȃnd despre Ionescu (1966), scriitorul ȋși ȋnnoiește tipologia și tehnica epicǎ. Aici nu intereseazǎ fabula ȋn sine, ci efectul pe care ȋl au ȋntȃmplǎrile asupra personajelor. De data aceasta, prozatorul ȋși propune sǎ punǎ accentul pe anumite tipuri umane care devin repere pentru reflectarea gȃndirii. George Bǎlǎițǎ cultivǎ enigmaticul ȋn aceste nuvele, care ȋl anunțǎ pe romancierul de mai tȃrziu, iar personajele apar ca niște izbucniri dornice sǎ iasǎ din criza existențialǎ prin care trec. Ȋn acest volum, autorul renunțǎ la ordinea cronologicǎ a faptelor (lucru pe care-l va face și ȋn romane) lǎrgind dimensiunea timpului. Se simte ȋn aceste douǎ volume dorința autorului de a experimenta, de a se afirma ca scriitor. Ȋntr-un interviu cu C. Stǎnescu, George Bǎlǎițǎ afirmǎ despre perioada ȋnceputurilor sale: Rǎmȃne ideea cǎ un tȃnǎr talentat și sǎrac nu s-a temut sǎ ia taurul de coarne. Chiar dacǎ a fǎcut-o ca somnambulul care habar nu are cǎ merge pe creasta acoperișului.

Romanul Lumea ȋn douǎ zile (1975) a fost apreciat de critica literarǎ drept cartea de maturitate a lui George Bǎlǎițǎ, care crede cǎ volumul l-a situat mai sus ȋn ierarhia literarǎ a timpului. Personajul principal, Antipa, este prezentat ȋn douǎ ipostaze: Domestica și Infernalia. Aceste douǎ pǎrți ale romanului urmǎresc existența eroului pe parcursul celor douǎ solstiții. Universul romanesc ȋl are ȋn centrul sǎu pe Antipa, un personaj care ȋncearcǎ sǎ afle sensul existenței ȋn mariajul cu Felicia sau la biroul de ȋnregistrare a deceselor de la primǎria din Dealu-Ocna, unde are o putere ciudatǎ asupra oamenilor.

Prima zi ȋncepe cu prezentarea unei scene din viața cuplului Antipa-Felicia dimineața, dupǎ trezirea din somn. Felicia are o atitudine protectoare fațǎ de Antipa și se mișcǎ ȋncet prin casǎ pentru a nu-l trezi: pentru a ocroti somnul lui Antipa, Felicia a așezat ȋntre cel adormit și veiozǎ ceva, pare o carte mare, un atlas, un album cu coperte groase. Ea pare o ființǎ fragilǎ, ȋnsǎ, deși personajul principal al romanului este Antipa, George Bǎlǎițǎ sugereazǎ cǎ, ȋn cadrul cuplului, puterea o deține femeia și știe unde ȋși ține ea rezervele de energie: O așteaptǎ o zi grea. Rǎbdǎtoare, femeia se pregǎtea s-o ȋntȃmpine. Din aceastǎ rǎbdare se ivește puterea de a duce totul la capǎt. La micul dejun, Antipa experimenteazǎ tot felul de senzații gustative: Vrȃnd sǎ pǎstreze gustul dulceag al gogoșarului și aroma cǎrnii lui vegetale (…) limba lui Antipa rǎmȃne lipitǎ de cerul gurii. Un cer problematic sub care lumea este doar un plescǎit de limbǎ.

         Acțiunea primei pǎrți a romanului are loc pe 21 decembrie, ziua solstițiului de iarnǎ, simțitǎ de personajele romanului drept ajunul crǎciunului. Confuzia i se datoreazǎ lui Antipa. El este ateu, iar ziua de 21 decembrie devine singura sǎrbǎtoare religioasǎ a lui. Ȋn fiecare an, pe 21 decembrie, Felicia și Antipa se comportǎ convențional. El rǎmȃne ȋn pat ca și cum ar fi bolnav, Felicia ȋl trateazǎ astfel, iar la ȋntoarcerea ei de la serviciu, Antipa ȋși revine. Seara, cuplul este vizitat de Antipa-tatǎl și de August pǎlǎrierul dupǎ ce au bǎut ȋnainte un ceai pe platforma de scȃnduri. Dupǎ ce sosesc musafirii se aprinde bradul și se ascultǎ colinde grecești. Numai profesorul Baroni atrage atenția cǎ nu e ajunul crǎciunului cȃnd intrǎ ȋn atelierul lui August.

Antipa-tatǎl este revoltat de “farsa” cu ajunul crǎciunului și pune aceastǎ ciudǎțenie pe seama faptului cǎ fiul sǎu s-a cǎsǎtorit prea devreme. Felicia nu are nici o vinǎ cu privire la aceastǎ alegere a soțului ei; ea este ca și noi o victimǎ a mofturilor lui. Afarǎ este neobișnuit de cald pentru aceastǎ perioadǎ, iar Antipa iese pe stradǎ ciudat ȋmbrǎcat, aspect sesizat de Pașaliu.

Cei doi sunt cǎsǎtoriți de șapte ani. Felicia are un rol aparent bine definit, cu preocupǎri domestice, spre deosebire de Antipa care s-ar ȋnscrie ȋn sfera personajelor contemplative. Profesorul Baroni o avertizeazǎ pe Felicia cǎ Antipa ȋmpinge gluma prea departe, dar nu precizeazǎ despre ce anume este vorba ca și cum personajele au o tainǎ despre care le este fricǎ sǎ discute sau doresc sǎ potențeze un mister. Tot profesorul Baroni afirmǎ despre Felicia cǎ, dacǎ s-ar fi nǎscut ȋn timpuri mai naive, ar fi putut fi o adevǎratǎ stǎpȃnǎ. El vede ȋn Felicia o femeie fragilǎ, supusǎ bǎrbatului. Este o iluzie ȋntreținutǎ de autor care afirmǎ cǎ ceea ce unul numește putere, altuia i se pare slǎbiciune. Antipa este vǎzut de profesorul Baroni drept un timid care strǎlucește prin absențǎ.

Casa reprezintǎ pentru personaj un refugiu, un loc ȋn care Felicia este stǎpȃna, fapt recunoscut de Antipa, cǎruia ȋi place sǎ se știe protejat. Aici se gǎsesc douǎ obiecte, fotoliul Baroni și oglinda primitǎ de la mǎtușa Melpo, care au diferite roluri ȋn viața cuplului. Antipa se privește ȋn oglindǎ, ȋn adȃncul ei tulbure, și observǎ cǎ aceasta vibreazǎ cu o puritate neobișnuitǎ și aduce ȋn odaie o undǎ de luminǎ, iar pe Felicia o atrage bronzul ei șlefuit. Sunt primele consemnǎri care sugereazǎ o putere magicǎ a obiectului. Fotoliul este un dar din partea profesorului Baroni, specialist ȋn ihtiologie, autorul unui celebru tratat nescris. Cufundat ȋn fotoliu, Antipa trǎiește senzații ciudate (Nemișcat ȋn fotoliul sǎu, Antipa ȋși simte capul modificȃndu-se, crește, se ascute la un capǎt, se turtește la celǎlalt, este ușor, umplut cu paie, pomeții se ȋntind, se umflǎ, poate sǎ parǎ ciudat și neverosimil, dar acest om modificat stǎ acum pe trotuar aproape de ușa bǎtrȃnului August.) și viseazǎ, transcende ȋntr-o altǎ realitate ȋn care se vede micșorȃndu-se treptat. Antipa ȋși numește obiectul sanctuar. Fotoliul stȃrnește reacții contradictorii din partea celor care ȋl viziteazǎ pe Antipa. Tatǎl sǎu se mirǎ de fiecare datǎ cȃnd ȋl vede: cȃtǎ piele au bǎgat ei aici, nu s-au zgȃrcit deloc.

Cuplul are o cǎțelușa roșcatǎ, corciturǎ de pechinez cu autohton, un fel de pisicǎ cu cap de maimuțǎ era ȋntr-adevǎr un cȃine. Eromanga ȋși petrece timpul ȋn baie unde rostește monologuri ascultate și ȋnregistrate pe furiș de Antipa. Aceasta are un prieten, pe Argus, cu care discutǎ despre stǎpȃnii sǎi ȋncercȃnd sǎ-și explice anumite gesturi ale acestora. Argus merge cu stǎpȃna lui ȋn mai multe locuri și pare cǎ are o anumitǎ experiențǎ de viațǎ. La circ a vǎzut ȋmpreunǎ cu doamna Stǎnciulescu niște cȃini, care sǎreau prin niște cercuri de foc. Nu i-a plǎcut spectacolul, dar ieșirea constituie un pretext de a vorbi și de a fi alǎturi de Eromanga. La rȃndul ei, cǎțelușa cuplului Antipa-Felicia ȋi relateazǎ lui Argus scene din casǎ, pe care nu știe cum sǎ le interpreteze prilej pentru cȃine de a face trimiteri la un tablou vǎzut ȋn grabǎ ȋntr-o expoziție, unde a intrat ȋntȃmplǎtor ȋn timp ce se ținea dupǎ o doamnǎ. Eromanga este inteligentǎ și are spirit critic recunoscȃnd cǎ Argus mǎ ȋntristeazǎ atunci cȃnd ȋmi dau seama cǎ repetǎ unele lucruri auzite de la oameni ca și cum asta ar fi o mare ispravǎ. Cele douǎ personaje animaliere sunt prezentate caricatural, iar prin aerul semidoct pe care ȋl au amintesc de universul operei lui I. L. Caragiale.

August pǎlǎrierul trǎiește sub semnul nostalgiei vremurilor de altǎdatǎ cȃnd confecționarea unei pǎlǎrii la comandǎ reprezenta o provocare, ȋi stimula creativitatea. Acum se limiteazǎ doar la curǎțatul pǎlǎriilor. Lumea pare cǎ și-a pierdut gustul pentru un accesoriu original și elegant. Cȃnd ȋl vede pentru prima datǎ pe judecǎtorul Viziru, se gȃndește ce fel de pǎlǎrie i s-ar potrivi. Poartǎ aceleași haine și peste șapte ani de la dispariția lui Antipa (Bǎtrȃnul August pǎlǎrierul va fi ȋmbrǎcat peste șapte ani, ca și azi, ca și acum șapte ani: o hainǎ cam lungǎ, deschisǎ la culoare, nu tocmai bine cǎlcatǎ, revere late, jiletcǎ pe dedesubt, pantaloni nu prea largi, ba s-ar putea spune ȋnguști, destul de lungi pentru ca mai totdeauna sǎ stea deasupra ghetelor pȃnǎ aproape sub genunchi ca niște burlane ȋncrețite, burdufuri de armonicǎ sau ceva asemǎnǎtor.), semn cǎ personajul nu se mai poate adapta noilor vremuri, dar ȋși va face meseria cu drag, chiar dacǎ cei din jur nu apreciazǎ asta. Antipa ȋl definea drept un fel de cronicǎ vie a orașului. El simte cǎ timpul rece ȋn defavoarea sa și din aceastǎ cauzǎ nu-i mai ȋnțelege pe cei tineri: lumea oamenilor tineri ȋmi este de nepǎtruns. Trǎiește cu senzația cǎ are putere asupra oamenilor și cǎ aceștia ȋl viziteazǎ tocmai din acest motiv, ȋnsǎ el știe sǎ asculte atent, iar cȃnd povestește o face dintr-un impuls malefic: dacǎ-i vorbesc celuilalt despre necazul meu, poate cǎ o parte din acest necaz trece la el! Este interesantǎ poziția pe care și-o asumǎ August pe parcursul ascultǎrii poveștii: Nu știu de partea cui este dreptatea, de aceea mǎsura mea este toleranța și iubirea.

Pǎlǎrierul se entuziasmeazǎ cȃnd are ocazia de a-și dovedi mǎiestria. Profesorului Baroni ȋi recondiționeazǎ o pǎlǎrie și o privește cu mȃndrie. Apoi, entuziasmat, primește cu mulțumire remarca rostitǎ de profesorul fanfaron: suntem niște bravi bǎtrȃni temerari.

Judecǎtorul Viziru va veni la Albala dupǎ șapte ani de la moartea lui Antipa. Intrȃnd ȋn atelierul lui August pǎlǎrierul, el va ȋncerca sǎ afle pȃnǎ unde se poate glumi mǎrturind cǎ s-a gȃndit la acest lucru ȋn timp ce era bolnav și crede cǎ m-am vindecat numai ca sǎ aflu asta. Pǎlǎrierul ȋi va rǎspunde la ȋntrebare printr-o parabolǎ, pe care judecǎtorul Viziru n-o ȋnțelege, deoarece pare limitat ȋn gȃndire. Starea de uluire pe care o trǎiește ȋn cautarea unei certitudini (dar eu vreau sǎ știu limita, cȃt se poate glumi, vreau sǎ știu cu simțurile mele ȋntȃi, sǎ pot striga aici, așa cum pe malul rȃului știu și nu mǎ ȋndoiesc unde sfȃrșește apa și unde ȋncepe pǎmȃntul) este asemǎnǎtoare cu cea a profesorului Gavrilescu din nuvela La țigǎnci. De ce cautǎ judecǎtorul Viziru limita pȃnǎ unde se poate glumi? Pentru a scǎpa de fricǎ, pentru a fi liber și sǎnǎtos. Absența rǎspunsului nu-i permite sǎ-și continuie viața. Viziru va ȋnregistra convorbirile sale cu pǎlǎrierul pentru a afla ce s-a ȋntȃmplat cu Antipa. Ambii aveau obiceiul sǎ punǎ pariuri, sǎ glumeascǎ pȃnǎ cȃnd totul a scǎpat de sub control: gluma a cǎpǎtat o desfǎșurare monstruoasǎ. Ancheta judecǎtorului Viziru de desfǎșoarǎ anevoios. Acesta mǎrturisește: Prea multe fapte, sunt strivit de adevǎrul lor, dar nu mǎ pot opri. Demersul judecǎtorului Viziru nu va avea nici un rezultat, deoarece el moare la Albala cǎlcat de un camion. Toate rolele ȋnregistrate și caietele cu notițe vor fi pǎtsrate de pǎlǎrier.

Alexandru Ionescu va veni la Albala, tot ȋn atelierul pǎlǎrierului, și va spune cǎ este un prieten al lui Antipa, al judecǎtorului și al celorlalți. August va observa cu stupoare cǎ lui nu i se potrivește nici o pǎlǎrie, deci nu poate fi ȋncadrat ȋntr-o tipologie, dar ȋi va revela un amǎnunt al lumii contemporane: poate cǎ lumea celor tineri nu este o lume bȃntuitǎ de nebunie. Poate ei au dreptate. Chiar dacǎ nu-i ȋnțeleg.

Ucenicul neascultǎtor (1977) este un bildungsroman construit pe aceeași schemǎ cu romanul anterior: Dacǎ ȋn orașul Albala povestea lui Antipa s-a uitat, povestea lui Naum Capdeaur abia ȋncepe. Dar Naum este ȋncǎ departe. Abia chipul lui se strecoarǎ printre lucruri, trece tǎcut de la o ȋntȃmplare la alta. Forța acestui roman vine din plǎcerea autorului de a povesti, de a surprinde faptele mǎrunte, deoarece, dupǎ cum afirmǎ autorul ȋntr-un interviu, singura convenție etern durabilǎ pentru roman este povestirea. Sǎ știi sǎ povestești, construind ceva, depǎșind povestea, sublimȃnd-o ȋntr-un concept. Dar mereu povestind.

Studiile de teorie literarǎ afirmǎ cǎ vocea autorului ar consta ȋn selecția și așezarea, ȋntr-o anumitǎ formǎ, a materialului epic. Fǎrǎ sǎ declare cǎ s-ar ȋncadra ȋntr-o anumitǎ descendențǎ literarǎ, George Bǎlǎițǎ are un mod aparte de a privi lumea exteriorizȃnd personaje cu o sensibilitate aparte, care trǎiesc ȋntr-o iluzie: Eu cred ȋn forța suavǎ a imaginației. Fǎrǎ creativitate, fǎrǎ harul de a gȃndi “pe cont propriu” lumi imaginare, care includ sau depǎșesc enorm cotidianul, te duci numai la vale, nu urci nicǎieri. Prezența autorului ȋn operǎ poate fi discutatǎ ȋn termeni de intenționalitate. Mǎrturisind cǎ nu este adeptul relatǎrii la persoana I, George Bǎlǎițǎ propune imaginea unui scriitor care observǎ ceea ce se ȋntȃmplǎ ȋn jurul lui și creeazǎ prin discurs un act de reprezentare: Mǎ lepǎd de aroganțǎ persoanei ȋntȃi singular, mǎ feresc de ipocrizia persoanei a doua plural. Ca și cum mie nu mi se ȋntȃmplǎ nimic și totul se ȋntȃmplǎ celorlalți. Am ȋn mine ceva de debutant, nǎdǎjduiesc, bine temperat!

Articol aparut in revista Ateneu, aprilie 2010

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.