Din nou despre Orhan Pamuk

Astazi va propun o carte: Orhan Pamuk, Fortăreaţa albă, Traducere din limba turcă şi note de Luminiţa Munteanu, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2007

            Încă din copilărie am rămas cu impresia că orientalii sunt pasionaţi de poveşti. Nu mai ţin minte exact la ce vârstă s-a întâmplat asta, dar un lucru e sigur: citisem O mie şi una de nopţi. Impresia de ansamblu, pe care mi-am facut-o atunci, am regăsit-o citind cărţile lui Orhan Pamuk, scriitor turc devenit celebru la noi după ce a primit premiul Nobel pentru literatură şi ne-a vizitat ţara. Oameni, evenimente, fapte cotidiene, reflexii scurte compun o spiritualitate aparte.

            Romanul Fortăreaţa albă, apărut la Editura Curtea Veche, evidenţiază un narator care-şi propune să opereze disocieri la nivel afectiv şi cognitiv. Folosind un motiv celebru, al străinului, Orhan Pamuk îşi propune să-i urmărească destinul plasându-l într-un mediu cultural opus celui în care se formase. Italianul ajunge în Turcia ca rob şi supravieţuieşte graţie cunoştinţelor pe care le deţine. Întemniţat, speră că va scăpa cu viaţă şi se va întoarce acasă. Însă destinul îi rezervă acestuia surprize nebănuite.

            Condamnat la moarte pentru că nu doreşte să devină musulman, italianul este salvat în ultimul moment de Hogea, care vrea să înveţe cât mai mult de la el pentru a obţine la curtea padişahului respect şi un nou statut. Italianul este fidel turcului sperând să fie eliberat, însă naratorul are alte planuri cu el şi introduce un alt motiv literar, cel al dublului, semn că abordarea acestuia nu a cunoscut demonetizarea. Cele două personaje seamănă din punct de vedere fizic, dar numai italianul pare să-şi dea seama de acest lucru. Prima revelaţie a lui avusese loc în momentul în care trebuia să se execute sentinţa la moarte. Italianul trăieşte iluzia vieţii de apoi. Hogea nu pare să sesizeze asemănarea. El e preocupat doar să înveţe tot ce ştie italianul, îl aduce în casa lui şi stau împreună la masă pentru a scrie, prilej pentru autor de a crea o circumstanţă de caracterizare precisă: Am susţinut că omul sfârşeşte prin a fi cuprins de vraja celui pe care ajunge să îl cunoască până în cel mai mic amănunt, tot aşa cum ajunge să îndrăgească un vis înfricoşător. Ambii descoperă plăcerea de a scrie. Diferă doar motivaţia: Dar a continuat, cred, să scrie pentru că, pe de o parte, în el se cuibărise curiozitatea, iar pe de altă parte se ruşina de mine.

            În mintea italianului se naşte un plan: Vroiam să mă răzbun, să trec la atac; la fel ca el, întrecusem măsura: mi se părea că dacă îl împingeam să se mai îndoiască puţin de sine, dacă ajungeam să citesc câte ceva din mărturisirile acelea pe care le ferea cu grijă de mine şi dacă îl înjoseam cu băgare de seamă, nu mai eram eu robul, nu mai eram eu omul rău din casă, ci el. Acesta porneşte de la un principiu simplu: fiecare om are un punct vulnerabil. O dată găsit, poate schimba relaţia dintre cei doi, iar rezultatul nu întârzie să apară: La fel ca toţi oamenii slabi, cărora le este cu neputinţă să aibă încredere în ei înşişi, începuse să aştepte încuviinţarea mea; acum îmi cerea mai des părerea cu privire la felurite subiecte mărunte ale vieţii de zi cu zi: oare îi stăteau bine veşmintele pe el, oare răspunsul pe care i-l dăduse nu ştiu cui era cum se cuvine, găseam oare că scrisul lui era frumos, ce gândeam?

            Strategia italianului era bine calculată, însă acesta o aplică asemeni unui diletant. Evadarea pe insulă reprezintă un episod în care italianul învaţă să nu-şi subestimeze stăpânul. Experienţa modifică relaţia dintre cele două personaje.

            Asemănarea dintre cele două personaje este sesizată se padişah. El îi supune unor jocuri logice, care îl înfurie pe Hogea, dar sunt o dovadă a faptului că cei doi au personalităţi distincte influenţate puternic de mediul în care s-au format. Italianul este extrovertit şi trăieşte cu speranţa recuperării trecutului, iar Hogea este introvertit, uneori violent.

            Cartea este scrisă cu o anumită cursivitate, într-o manieră autentică de confesiune şi de înţelegere a unui spaţiu şi a unei mentalităţi misterioase tipică secolului al XVII-lea pentru reconstituirea căreia autorul mărturiseşte că s-a documentat îndelung. Singura posibilitate de a supravieţui pentru un occidental rămâne speranţa: Visam că avea să mă dezlege fără să crâcnească şi mă gândeam la amănuntele cărţilor pe care urma să le scriu, despre aventurile mele despre turci, după întoarcerea în ţară.

            Aparent, naratorul se îndoieşte că publicul va citi integral romanul şi îl asigură că ţine la poveste, că îşi aminteşte când a început-o, deoarece a primit un semn. Era la răsăritul soarelui: Am purces fără zăbavă la scrierea cărţii. Poate că, pentru a-i putea închipui mai bine pe oamenii acelei înspăimântătoare lumi a viitorului, am pus în ea, pe cât îmi stătea în putinţă, mult din mine şi din El – cel pe care nu-l puteam despărţi de mine. Este interesant motivul, care declanşează scrierea unui roman, iar Orhan Pamuk îl precizează: Am scris poveşti ca să-L uit, ca să-mi pot abate atenţia de la acei oameni înspăimântători, de la acele lumi înspăimântătoare ale viitorului, şi că să mă desfăt cu fanteziile mele.

            Experienţele prin care trec italianul şi Hogea din Fortăreaţa albă le marchează existenţa, dar visul le dă posibilitatea recuperării trecutului: Toţi ştim că pentru a ne redobândi viaţa pierdută şi pentru a pune din nou stăpânire pe vise, trebuie să ni le închipuim din nou. Eu am crezut în povestea mea.

            Cronicile care au apărut în presa occidentală cu privire la Fortăreaţa albă aduceau în discuţie identitatea naratorului. De aceea, Orhan Pamuk ţine să adauge la ediţia a doua a romanului publicată în 1986 o postfaţă în care precizează că s-a folosit de identitatea lui Faruk pentru a curma o controversă şi îşi îndeamnă cititorii să creadă în personaj, în înţelepciunea lui dobândită o dată cu vârsta: Poate că acum gândesc altfel pentru că omul caută în mare măsură, la bătrâneţe, simetria chiar şi în istorisiri. Dincolo de aceste controverse, Orhan Pamuk este creatorul unui roman de atmosferă în care lumea otomană a secolului al XVII-lea este preocupată de astronomie, de fast şi de invenţii pentru a-şi putea extinde dominaţia asupra Occidentului.