Gabriela Girmacea

28 Ianuarie 2010

Album de fotografie

Filed under: Evenimente — Gabriela Girmacea @ 13:47

Editia a doua a Concursului National de Fotografie Eu si natura s-a finalizat demult, insa abia ieri am reusit sa editam albumul, care, la doua zile dupa lansare se bucura de un mare succes. Au fost selectate lucrarile calificate in faza finala a concursului cu intentia de a demonstra ca fotografia este o arta a zilelor noastre. Albumul a fost realizat de fotoreporterii de la Terra magazin: Ionut Popa, Bogdan Greavu, Alin Totorean. Pentru sponsorizare trebuie sa multumesc domnului Laurentiu Neghina, care nu ne-a dezamagit niciodata.

Anunțuri

26 Ianuarie 2010

Memoria pamantului romanesc

Filed under: Evenimente — Gabriela Girmacea @ 15:26

Acesta este titlul expozitiei organizata impreuna cu cele patru colege de-ale mele, profesoare de limba si literatura romana, cu ocazia Zilelor Moisil. Este o ocazie de a-i determina pe elevii nostri sa constietizeze ca valorile nu sunt numai financiare, ci acestea pot tine de valorificarea unor traditii ale familiei din care provin sau ale neamului caruia apartin.

Intentia initiala a fost de a aduce un omagiu eroilor cazuti in Al Doilea Razboi Mondial, insa nu puteam separa acest fapt istoric de vatra satului astfel incat s-au adunat si obiecte din gospodaria traditionala, costune populare, acte, documente, corespondenta de razboi, medalii, carte veche, fotografie de epoca etc.

Pentru mine, aceasta expozitie a fost mereu un prilej de bucurie. Mi se pare extraordinar sa poti impartasi cu cei din jurul tau ceva din istoria familiei tale si mi-a placut cum au reactionat vizitatorii. Unii au intrebat care este semnificatia unor obiecte pe care nu le cunosteau, altii au fost surprinsi sa descopere ca au si ei valori similare pe care nu le-au luat in seama pana acum.

Fotografii de Mihaela Dimache

Expozitia poate fi vizitata pana pe 15 februarie 2010 la Biblioteca Municipala Radu Rosetti din Onesti.

24 Ianuarie 2010

Apartamentul

Filed under: Filme — Gabriela Girmacea @ 9:41

Turnata in 1960, cu o distributie remarcabila (Jack Lemmon, Shirley McLaine), comedia propune o meditatie cu privire la doua sentimente umane: prietenia si iubirea. Baxter vrea sa avanseze la compania de asigurari sociale unde lucreaza si face compromisul de a-si inchiria apartamentul unor colegi care l-ar putea ajuta in implinirea acestui vis. Are momente cand isi doreste sa se bucure de intimitatea casei lui, insa se vede prins intr-un joc din care nu mai poate iesi. Aparitia sentimentului de iubire va schimba comportamentul lui Baxter. Timid, se va apropia de domnisoara Kubelik, dar nu-si va mai gasi locul in propria casa. Va dori o schimbare. Finalul este liric si meditativ in acelasi timp. Initiativa in a incepe o noua relatie o are domnisoara Kubelik, iar Baxter accepta usor sa fie manevrat.

15 Ianuarie 2010

Mihai Eminescu

Filed under: 1,Evenimente,Literatura — Gabriela Girmacea @ 16:35

Astazi se implinesc 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Am recitit cateva poezii si mi-am reamintit unele cantece pe versurile lui. Apoi, am simtit nevoia sa caut in calculator pozele facute in urma cu trei ani la Ipotesti. Locul are ceva magic. Am fost de doua ori la Ipotesti si am simtit de fiecare data o liniste sufleteasca. Poate acest lucru il datorez si profesiei.

Casa memoriala Mihai Eminescu este o reconstituire. Cea initiala a fost demolata prin 1932. Totusi se mai pastreaza cateva obiecte originale care au apartinut familiei: cateva carti in limba germana, vase de toaleta, portelanuri, fotografii ale membrilor familiei, mobila de sufragerie etc.

La inceput, localitatea a fost, de fapt, un catun format din trei case. Gheorghe Eminovici a construit in spatele casei sale o bisericuta pentru familia sa. Aci se odihneste alaturi de sotie si de cativa dintre copii. Ghidul ne-a spus ca familia a fost instarita la inceput, insa averea avea sa se risipesca pe masura ce copiii vor creste si, o data cu ei, cheltuielile.

In curtea casei s-a construit un centru de cultura care reconstituie in imagini viata poetului. Ideea este ingenioasa si iti ofera posibilitatea de a calatori in timp. Nu voi destainui toate informatiile primite in vizita mea. Scopul este altul. Ii las pe cei care citesc randurile mele sa descopere locul si sper sa le trezesc interesul de a-i face sa viziteze Ipotestiul.

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Si azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Rasare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îsi jurau
Credinţa pe toţi vecii,
Când pe cărari se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uita dulci şi galeşi?

Când amintirile

14 Ianuarie 2010

Nora Iuga

Filed under: 1,Evenimente,Literatura — Gabriela Girmacea @ 15:13

Am primit ieri o scrisoare foarte frumoasa de la Nora Iuga. Nu am scris nimic despre asta pentru ca m-am emotionat si am vrut sa meditez linistita la momentele petrecute alaturi de ea la Festivalul Primavara poetilor, pe care il organizez la Onesti de vreo cinci ani. Nu mai tin minte cand am inceput, dar imi amintesc de faptul ca primele editii le-am tinut in biblioteca scolii, intr-un cadru mai restrans.

In 2009, a avut loc o editie deosebita organizata impreuna cu George Chiriac, cand ne-a vizitat si ne-a citit public cateva creatii. Cativa dintre elevii colegiului au citit si ei din creatia proprie. Dupa festival, am fost la Borzesti. De atunci am ramas prietene. Pe 2 ianuarie 2010 a sunat de la Berlin sa-mi spuna cele bune pentru noul an si ca asteapta plicul cu lucrarile selectate la concurusl national de creatie literara care-i poarta numele. Mi-a trimis un text frumos desprins din jurnalul ei. Sunt sentimente sincere exprimate frumos. M-am uitat apoi pe fotografiile de la festival. Le-am privit cu nostalgie si cu incantare. Mi-au venit in minte versurile eminesciene: Mai suna-vei dulce corn pentru mine vreodata? Astept urmatoarea intalnire cu Nora Iuga. Pana atunci, reproduc aici textul ei de amintiri si cateva fotografii.

1 ianuarie 2010. Ȋmi vine sǎ ma joc cu cifrele cum mǎ jucam pe vremuri cu bulgǎrii de zǎpadǎ. Zero-urile sunt chiar bulgǎri de zǎpadǎ, se topesc repede ca vata de zahǎr; simt c-aș putea fi copil. Rǎmȃn cifrele semnificante: 2+1=3. 3 e cea mai importanta – Sfȃnta Treime, Triunghiul Bermudelor, Cei trei magi, Trei Doamne și toți trei – 3 aduce noroc! și dacǎ ȋl mai adunǎm și pe 1 de la ianuarie fac 4. Și 4 e scaunul pe care m-așez de ziua mea ȋn acest ȋnceput de an cȃnd capricornul e ȋncǎ ȋn floarea vȃrstei, ȋnchide ochii, ȋși dǎ capul pe spate, cȃt ȋi permit coarnele – are nevoie de coarne ca sǎ se apere de lupi, de mistreți, de vulpi, astea-și ȋngǎduie orice, fiindcǎ – și-ascund nǎravurile dupǎ coada stufoasǎ – și se gȃndește la oamenii care-l iubesc. Or fi ȋncǎ mulți, or fi puțini? Niciodatǎ n-am avut ȋn fațǎ atȃția ochi uimiți, rȃzǎtori, gȃnditori, emoționați, atȃtea urechi ca scoicile ȋntredeschise sǎ dezlege ȋnțelesuri din freamǎtul mǎrii, sunt elevii liceului din Onești. Uite cǎ iar am dat-o pe poezie, știu, dulce, datatǎ, expiratǎ … nu sunt ȋn cea mai bunǎ dispoziție. De șapte luni mǎ aflu departe de casǎ, de voi cei care m-ați primit cu acel sentiment gratuit care se naște numai așa cǎ-ți place un nasture de la cǎmașa cuiva și sentimentul ǎsta e singurul pur. Pe el, sentimentul, l-am ȋntȃlnit ȋn ziua aia care se dǎdea ȋn leagǎn ȋntre iarnǎ și varǎ la Biblioteca din Onești, ȋn fața a sute de elvi și vorbele mele se ciocneau de gȃndurile lor ca niște pahare de sampanie și scoteau sunete frumoase. Vǎd fața doamnei directoare Gȋrmacea, ȋn memorie mi-e greu sǎ-i refac trǎsǎturile dupǎ atȃta timp, ochii mei zǎresc ȋnsǎ, cȃnd mǎ gȃndesc la ea, un mǎr rotund luminos. Elevii din Onești trebuie sǎ fie bucuroși cȃnd se duc la școalǎ. Nu știu sǎ vorbesc ca la birou, nici sǎ aduc omagii, nici sǎ țin contabilitatea pe debite și credite, nici mǎcar sǎ formulez niște mulțumiri ȋn hȃrtie de ȋmpachetat cadouri și legate cu funde de plastic. Ȋmi amintesc vizita la Stejarul din Borzești cu doamna Gȋrmacea de-un braț, cu George Chiriac, cel mai tȃnǎr prieten al meu care seamǎnǎ cu Toma Nour, doar cǎ e ceva mai vesel, de celǎlalt braț. Doamna custode, sǎ mǎ ierte cǎ i-am uitat numele, vorbește molcom și cu multǎ științǎ despre detalii arhitecturale și documente, eu ȋl trag tot timpul de mȃnecǎ pe George sǎ-i arǎt minunǎția de sfinți cu membrele nesfȃrșit de lungi și subțiri ca niște picioare de pǎianjen; nu-mi pot crede ochilor, parcǎ au ieșit toți de sub penelul lui El Greco … George ȋmi face poze peste poze – cel mai mult ȋi place fotografia de lȃngǎ piatra funerarǎ, pe care o mȃnǎ, nu prea școlitǎ a scris Fata lui Alecsandri; mǎ mȃndresc cu mine. E grozav sǎ ȋntȃlnești oameni care sǎ te facǎ sǎ fii mȃndrǎ de tine. Cred cǎ ǎsta e cel mai important sens al darului! Pe urmǎ, seara, am fost cu George ȋn cimitir și am mȃncat fornetti din aceeași pungǎ. El mi-a spus cȃteva din poeziile lui. Toma Nour ǎsta modern o sǎ ne mai arate ce poate. Dar ȋn sala aceea de la Bibliotecǎ au mai trecut și vorbele altor adolescenți prin urechile mele, nu le-am reținut numele … unul mai brunețel și pirpiriu avea mult umor și citea ca un actor, l-am ȋncurajat – lumina din ochii lui! Altul, mai bǎrbat, cȃnd vorbea ȋi vedeam creierul – avea un creier frumos – mi-a spus cǎ niciodatǎ pȃnǎ ȋn ziua aceea nu a mai ȋntȃlnit pe cineva care sǎ-i spunǎ ce vroia el sǎ audǎ. Pǎi vorbele astea te pot scula din morți. Și acum am aflat cǎ suntem ȋn toiul concursurilor. Se adunǎ plicurile, sosesc cu sutele “zarea lunii-ntunecȃnd”. Se citesc poeziile, se sorteazǎ, se aleg, se voteazǎ, unele ajung la Berlin pe masa de scris a Norei Iuga – peste vreo zece ani poate ajung pe masa unui lector la Sinn und Form sau de la Akzente – , ea aprinde toate becurile din camera ei de lucru, ȋși sufleca mȃnecile, ȋși pune ochelarii și … Din cȃnd ȋn cȃnd, ȋn fața ochilor ȋi apare un mǎr lucios care rȃde, sau pletele ȋn vȃnt ale unui tȃnǎr poet – ultimul romantic, ultimul suprarealist? – sau un creier frumos, sau ȋmbrǎțișarea a douǎ rȃuri sau, cine știe, chiar Nadia, micuța Nadia pe bȃrnǎ și sunt iar acasǎ și ȋmpreunǎ cu tinerii ǎștia știu cǎ mergem ȋnainte, fiindcǎ “nu mor caii cȃnd vor cȃinii”.

Nora Iuga

13 Ianuarie 2010

Spectacol de marionete la Praga

Filed under: Evenimente,Muzica — Gabriela Girmacea @ 20:11

Orice călător care vine pentru prima dată la Praga nu poate să nu fie atras de marionetele care se văd la tot pasul în vitrinele. Cehii sunt artişti păpuşari talentaţi, iar teatrul de marionete este foarte popular nu numai printre copii, ci şi printre adulţi. La hoteluri există un stand cu tot felul de pliante, care anunţă diferite concerte, spectacole de teatru, tururi pietonale sau excursii. Printre ofertele care mai de care mai atrăgătoare găsesc una care anunţa: Don Giovanni de Wolfgang Amadeus Mozart. Numele compozitorului austriac nu lipseşte niciodată de pe afişele care deschid stagiunea muzicală anuală din Praga alături de Smetana sau Dvorak.

            Mozart a locuit la Praga patru ani (1787-1791) la familia Dušek, o reşedinţă aflată la periferia oraşului şi construită încă din secolul al XVII-lea, unde a compus Don Giovanni. Libretul lui Lorenzo da Ponte este o ironie la adresa iubirii frivole, a moravurilor epocii şi a dorinţei de a experimenta în iubire.

            Pliantul găsit în standul hotelului anunţă montarea spectacolului de către Teatrul Naţional de Marionete sub deviza: “Dacă nu ai văzut Don Giovanni făcut de noi, nu ai fost la Praga”. Bineînţeles că în faţa unei asemena provocări nu ai cum să rezişti şi mi-am luat bilet la spectacol. Am fost surprinsă să constat că montarea pe care am văzut-o cunoscuse peste 2600 de reprezentări, participase la peste 20 de festivaluri internaţionale şi reprezintă un proiect care îi aparţine lui Daniel Dvořák şi lui Jan Dvořák, iar regia este semnată de Karel Brožek. În fiecare seară se joacă două spectacole cu sălile pline. Spectatorii sunt anunţaţi că intrarea în sală se face cu 20 de minute înainte să bată gongul şi intru uimită văzând că în public nu se află copii, ci adulţi. Atunci am înţeles că noi, românii, trăim cu o prejudecată. Teatrul de marionete nu se adresează îndeosebi copiilor şi bunicilor care-i însoţesc.

            Păpuşile îi permit regizorului să puncteze cu uşurinţă anumite aspecte sarcastice şi să pună în evidenţă cu multă uşurinţă registrul comic al epocii, dar şi al gesturilor, ridicolul situaţiilor, dorinţele servitorului de a-şi manipula stăpânul, lipsa de profunzime a sentimentelor etc. Spectacolul este realizat cu păpuşi mari, care ilustrează cu talent pasiuni umane, iureşul evenimentelor trăite cu emoţii maxime, ridicolul situaţiilor, falsele pretenţii de aparteneţă la o clasă socială etc. Optând pentru versiunea originală în limba italiană, regizorul Karel Brožek reuşeşte să creeze o satiră subtilă şi savuroasă a epocii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea prin apariţiile pline de haz ale păpuşilor mânuite cu măiestrie, prin chipurile caricaturale şi prin vestimentaţia acestora îmbinând abil jocul marionetelor cu ariile muzicale. Regizorul spectacolului propune o meditaţie cu privire la senzualitate, ironie, iubire făcând publicul să râdă sănătos şi să sesizeze clişeele vieţii cotidiene. Limbajul gesturilor a fost foarte bine valorificat, artiştii păpuşari reuşind să redea ispita continuă, teribilismul faptelor în care se lasă angrenate marionetele, care aşează spectacolul în termenii modernităţii şi ai expresivităţii scenice.

            Viziunea scenică respectă libretul lui Lorenzo da Ponte, iar jocul marionetelor nu înseamnă doar o simplă trecere printr-o poartă sau după o cortină. Păpuşarii, ajutaţi de decor, ştiu să dea viaţă unei lumi, care trăieşte sub semnul aventurii, al speranţelor deşarte, al nostalgiei, al milei, al sentimentalismului exagerat.

            Teatrului Naţional de Marionete din Praga fixează în memoria spectatorului tipul uman al amorezului care trăieşte cu iluzia izbânzii într-o montare ce şi-a propus să respecte maniera autentică de spectacol tipică secolului al XVIII-lea.

10 Ianuarie 2010

Grigore C. Moisil

Filed under: 1,Evenimente — Gabriela Girmacea @ 15:43

Astazi se implinesc 103 ani de la nasterea lui Grigore C. Moisil. Studiindu-i manuscrisele din perioada studiilor liceale, donate de doamna Viorica Moisil, am meditat adesea la maniera in care se facea carte la inceputul secolului al XX-lea si am observat ca Grigore C. Moisil studia atent orice subiect i se cerea la scoala. Dintre textele pe care le-a scris ca tema pentru acasa s-a pastrat unul in care trebuia sa noteze impresii de lectura din literatura universala. Reproduc in continuare textul cu speranta ca-l vor citi si altii, care se lasa usor ademeniti de tentatia internetului, unde se gasesc tot felul de materiale care mai de care mai rau intocmite.

Grigore C. Moisil ne da o lectie in timp prin acest text. Important e sa stim sa ne exprimam un punct de vedere, sa fim concisi si sa ne deprindem cu scrisul in epoca lui copy/paste.

Electra

             În tragedia antică, în care fabula piesei, caracterul personajelor, până şi cele mai mici detalii erau strâns impuse de legendă, libertatea autorului se mărginea la dezvoltarea conflictului tragic.

            În Electra, ca şi în Antigona, acest conflict e între două surori, Electra şi Crisotemis. Electra are dorinţa de a răzbuna moartea tatălui său Agamemnon, omorât de Clytemnestra şi Aigistos, are dorinţa de a vedea pe fratele său Oreste, în care-şi pusese toată speranţa.

            Dar momentul culminant e atins când un “pedagog” vine cu vestea mincinoasă că Oreste ar fi murit. Durerea şi ura Electrei e la culme şi e încă mai aţâţată de neruşinarea cu care Clytemnestra îşi expune bucuria de a fi scăpat de Oreste.

            Electra ia hotărârea supremă: ea va omorî pe mama sa. Atunci însă Oreste apare şi conflictul principal e soluţionat.

            Crisotemis, ca contrast al caracterului Electrei, e supusă celor mai puternici. Între ea şi Electra conflictul se termină cu triumful Electrei.

            Ca conflict secundar, e conflictul între Electra şi Clytemnestra, arătând mai mult caracterul Electrei şi natura conflictului principal.

            Electra e printre puţinele piese antice care au unitate de conflict. 

8 Ianuarie 2010

Despre poezie, agora si … altele

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 20:10

 Ȋn ultimii ani asistǎm pasivi la o rǎsturnare a valorilor ȋn societatea romȃneascǎ. Ȋmi aduc aminte cǎ ȋn Antichitate poporul se aduna ȋn agora pentru a afla hotǎrȃrile luate de suveran. Dacǎ acestea erau bune, se ovaționa, dacǎ hotǎrȃrile nu-i era pe plac, poporul tǎcea. Cu timpul, tǎcerea a ȋnceput sǎ fie ignoratǎ de politicieni, care au interpretat semnul drept o aprobare tacitǎ a faptelor. Așa s-a ajuns la regimul totalitar. Dupǎ ’90, cȃnd am revenit la democrație, lumea a ȋnceput sǎ-și spunǎ deschis opinia bucurȃndu-se cǎ a fost auzitǎ, nu și ascultatǎ.

Victor Mitocaru nu s-a mulțumit doar sǎ priveascǎ ȋn tǎcere la ceea ce se-ntȃmplǎ, ci și-a afirmat poziția ȋn articolele publicate ȋn revistele Ateneu, Tomis, Jurnalul literar, Carpica etc., pe care le-a reunit ȋn volumul Un expirat ȋn agora. Ȋn nota introductivǎ, autorul povestește cǎ inițial s-a gȃndit la un alt titlu care cuprindea o formulare gramaticalǎ incorectǎ (incluzȃnd cuvintele “succesuri” și “progresuri”), urmǎrind sǎ indice superficialitatea abordǎrii actuale a scrierii și vorbirii limbii romȃne. Așadar, vocea sa vroia sǎ-și exprime indignarea fațǎ de stricǎtorii de limbǎ (cum am spune, fǎrǎ sǎ greșim, preluȃnd o formulǎ pașoptistǎ). Ȋnsǎ scriitorul se decide sǎ nu se opreascǎ doar la fenomentul lingvistic, ci extinde protestul la educație, ȋn general, sperȃnd ca agora sǎ ia aminte.

Cartea este structuratǎ ȋn patru capitole. Primiți cu criza? Se ȋntreabǎ retoric autorul. Aici discursul sǎu este amar și ironic constatȃnd cǎ omul contemporan face zilnic o muncǎ se Sisif și mai observǎ din cȃnd ȋn cȃnd cǎ roca imensǎ nu ȋntrunea exigențele lui estetice. Adoptȃnd tonul memorialistic, Victor Mitocaru noteazǎ aspecte cu privire la prezentul degradant pe care ȋl analizeazǎ ȋn comparație cu epoca anterioarǎ. Observațiile pertinente subliniazǎ un fapt amar. Omului contemporan ȋi plac iluziile și are nevoie de ele, cǎci  nu doar manualele de istorie sunt alternative, ci și trecutul nostru este alternativ, dupǎ sensul orientǎrilor: dinspre imemorial spre prezent, dinspre prezent spre ȋnceputuri. Așadar, ne mișcǎm ȋntr-un cerc vicios iluzionȃndu-ne cǎ suntem acceptați de Europa, iar Romȃnia, țara tuturor posibilitǎților, este, de fapt, țara tuturor contrastelor, care nu mai mirǎ pe nimeni și din a cǎror metafizicǎ nu ne vom elibera curȃnd cu toatǎ presiunea integrǎrii europene.

Ȋn partea a doua, Prin lumea lui … departe, Victor Mitocaru propune o cǎlǎtorie ȋn timp propunȃnd cititorului sǎ-și reaminteascǎ evenimente și oameni de culturǎ din spațiul bǎcǎuan: Gheorghe Popa, Iulian Antonescu, Grigore Tǎbǎcaru, George Bacovia, Ion Borcea etc. Lecturi de-ale noastre este titlul pǎrții a treia a cǎrții, ȋn care se poate lesne observa preferința autorului pentru universul liric. Pe Ștefan Dincescu ȋl vede asemeni unui luptǎtor ȋn timpul turnirului, Elizei Macadan ȋi recomandǎ o depǎșire a “spațiului” pe care și l-a impus cu atȃta fervoare, spre a obține ȋngǎduința unui timp propice poeziei, iar pe Octavian Voicu, pe care l-a urmǎrit ȋn evoluția sa poeticǎ, ȋl ȋncadreazǎ ȋn descendența lui Lucian Blaga prin abordarea unor teme cum ar fi: miracolul, misterele universului, drama umanǎ.

Victor Mitocaru s-a oprit ȋn partea a patra intitulatǎ Ȋntre Romȃnia și Europa asupra influențelor apǎrute ȋn literatura romȃnǎ din spațiul francez. Pornind de la Mitul lui Sisif analizat de Albert Camus, care sugereazǎ cǎ adevǎrul trǎirii sale constituie o evidențǎ esențialǎ peste care nu se poate trece, Victor Mitocaru ȋl situeazǎ pe Eugen Ionescu ȋn descendența ȋntre dorința de a nu trǎda opera și de a fi totodatǎ distant și orgolios ȋn aprecierea ei.

Ȋnsǎ cine este acest expirat ȋn agora despre care ne vorbește Victor Mitocaru? Gǎsim ȋn carte un portret al acestui anonim al societǎții contemporane: Expiratul pare a fi acea persoanǎ care trǎiește o dramǎ multiplǎ: biologicǎ, socialǎ, culturalǎ. Acum se impune o altǎ ȋntrebare: cum a ajuns ȋn acest stadiu? Se pare cǎ numai timpul e de vinǎ ȋn acest caz. Și care ar fi soluția supraviețuirii? Umorul sau sǎ dai vina pe altcineva. Iar ȋn societatea contemporanǎ pe cine poți ȋnvinui cu ușurințǎ? Rǎspunsul se aflǎ pe coperta a patra a cǎrții: Trece o noapte și mai trece o zi, / Ne-a ajuns criza la oase, / Și mogulii presei se aratǎ a fi / Elemente tot mai dușmǎnoase.

Articol publicat in revista Plumb, ianuarie 2010.

6 Ianuarie 2010

Expresii cu nume proprii

Filed under: Limba romana — Gabriela Girmacea @ 17:21

Auzim adesea o serie de expresii care contin nume proprii, insa nu intotdeauna le cunoastem sensul. Mi s-a intamplat sa vad asta la elevii mei. De aceea imi propun azi sa lamuresc semnificatiile unora dintre ele.

  • Vrei, nu vrei, bea, Grigore, aghiasma! – expresia se refera la imposibilitatea unei optiuni, a unei alternative.
  • A se duce de la Ana la Caiafa – a purta pe cineva cu vorba.
  • A turna pe cineva la hardau lui Petrache (expresia o gasim la Caragiale in O noapte furtunoasa) – a preda pe cineva.
  • A nimeri ca Ieremia cu oistea-n gard – a face gafe.
  • A trai ca-n sanul lui Avram – a fi in elementul sau, a o duce bine.
  • Oul lui Columb – problema care se rezolva simplu, desi pare greu de rezolvat.
  • A fi neam dupa Adam – a fi ruda de departe; ruda indepartata.
  • A fi tufa de Venetia – a fi neinvatat, nestiutor, prost.
  • Martie din post nu lipseste – despre o persoana omniprezenta, care stanjeneste sau agaseaza pe toata lumea.
  • A nimerit orbul Braila – despre cineva care sovaie sa mearga intr-un loc necunoscut.
  • Castele in Spania – iluzii, vise desarte.
  • A umbla teleleu Tanase – a hoinari, a umbla fara un scop.

Daca mai stiti alte expresii, va invit sa le scrieti impreuna cu semnificatia lor.

5 Ianuarie 2010

Peter Mayle

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 12:40

Astazi propun o alta carte: Peter Mayle-Lecţii de franceză, Bucureşti, Editura RAO, 2008.

            Numele scriitorului britanic Peter Mayle a devenit cunoscut publicului din România în 2006, când regizorul Ridley Scott i-a ecranizat romanul Un an bun cu Russel Crowe în rolul principal. Acela a fost momentul care a declanşat printre tineri interesul de a-i citi cărţile, deşi Editura RAO a arătat un interes deosebit pentru literatura lui încă din 2004. Încercând să înţeleg gusturile liceenilor pentru noua literatură, am citit mai multe cărţi ale lui Peter Mayle (La vânătoare de Cézanne, Un an bun, Lecţii de franceză) şi am fost surprinsă de maniera în care ştie să genereze suspansul, de observaţia atentă a faptelor mărunte, de un fin simţ al ironiei, de incursiunile documentate pe care le face în analiza diferenţelor dintre civilizaţia britanică şi cea franceză.

            Timp de 15 ani, Peter Mayle a scris cărţi educaţionale şi a lucrat în publicitate. Apariţia în 1989 a romanului Un an bun l-a transformat repede într-un autor de succes, cartea fiind tradusă în peste 20 de limbi. După o călătorie în Provence, se îndrăgosteşte de spaţiul francez, unde se mută la Lourmarin cu familia. Aici va continua să scrie observând atent şi ironic cele două spaţii culturale.

            Ultima traducere publicată de Editura RAO se numeşte Lecţii de franceză. Dacă nu ar fi avut un subtitlu, Aventurile mele cu furculiţa, cuţitul şi tirbuşonul pe meleagurile Franţei, cititorul ar fi putut crede că autorul ar fi urmărit formarea deprinderilor de comunicare într-o limbă modernă ale unui străin. Însă precizarea atrage atenţia asupra unui aspect pe care societatea românească l-a neglijat de-a lungul timpului din ignoranţă. Pentru a înţelege civilizaţia şi spiritul unei naţiuni ai nevoie de o iniţiere în gastronomia acesteia. Astfel, romanul atrage atenţia că tot ceea ce ni se întâmplă trebuie luat întotdeauna ca o lecţie de viaţă.

            Cuvântul de mulţumire pe care îl adresează autorul prietenilor care l-au iniţiat în descoperirea secretelor gastronomiei franceze poate fi un tertip literar de a-i asigura pe cititori de autenticitatea întâmplărilor. Naraţiunea la persoana I pusă pe seama unui personaj disponibil de a se aventura în tradiţiile franceze şi de a experiementa obiceiuri sporeşte gradul de verosimilitate al întâmplărilor.

            Primul capitol al romanului are o uşoară tentă polemică – Franţuzul ce sălăşluieşte în fiecare dintre noi…Începând cu menţiunea că gustul gastronomic şi-l formare într-o perioadă nefastă, după al doilea război mondial când principala preocupare a europenilor era de a supravieţui nu de a acorda atenţie delicateselor, Peter Mayle povesteşte cu umor prima incursiune în spaţiul francez, unde reuşeşte să stârnească uimire, dar începe să conştientizeze că prânzul este nu numai cea mai importantă masă a zilei, ci o ocazie de a socializa şi de a elimina barierele sociale. Francezul este atent întotdeauna la ceea ce mănâncă şi, mai ales, cum mănâncă. Aşezarea mesei se face conform unui ritual, care pentru englezul de rând pare o ocazie deosebită: Nu-mi puteam imagina oameni care mănâncă astfel în fiecare zi; şi totuşi iată că în Franţa aşa se întâmplă. Acesta a fost începutul unei fascinaţii de durată pentru francezi şi pentru plăcerea lor de a mânca.             Recunoscând că Franţa este renumită pentru bucătarii ei formaţi cu mulţi ani în urmă în casele aristocraţilor, Peter Mayle simte nevoia să-i explice cititorului contextul în care s-a format gustul francezilor pentru mâncărurile fine şi pentru maniera de a aşeza masa: Înainte de revoluţie, cele mai fine preparate culinare nu erau accesibile marelui public. Cei mai talentaţi bucătari asudau din greu la cuptoarele din casele stăpânilor aristocraţi, stârnind entuziasmul la banchete prin zecile de feluri pregătite în bucătăriile castelelor şi ale palatelor bogătanilor. Apoi, în 1789 a dat ghilotina peste ei. Aristocraţia a cam dispărut, mai mult sau mai puţin, şi duse au fost şi bucătăriile private. Confruntându-se cu perspectiva de a nu avea pentru cine să gătească sau de a nu avea unde să gătească, mulţi dintre bucătarii rămaşi pe drumuri au făcut o mişcare inteligentă, în plus, democratică: şi-au deschis restaurante şi s-au apucat să gătească pentru restul cetăţenilor. Acum, şi omul de rând se putea bucura de mâncărurile regilor, pregătite de cei mai buni bucătari din Franţa. Liberté, égalité, gastronomie.

            Dacă bucătarului îi revine meritul pentru savoarea mâncării, chelnerul este cel care creează spectacolul din restaurant şi pune în valoare efortul colegului său. Remarcând tendinţa epocii contemporane de a minimaliza importanţa acestei meserii, pe care tinerii o văd ca o sursă uşoară şi rapidă de a face bani, autorul scoate în evidenţă cu amărăciune şi subtilitate că profesia de chelner presupune o formare aparte al cărei efect ar trebui să fie o relaţie afectivă, de încredere şi uşor complice cu clientul: În ziua de astăzi, lumea crede că oricine e suficient de bine coordonat fizic ca să ducă o tavă cu o singură mână poate să fie ospătar. E o meserie pe care o practică tinerii, adesea, până se hotărăsc ce să facă în viaţă. De obicei amabili şi dornici să te mulţumească, dar rareori adevăraţi cunoscători, aceştia nu fac decât să ofere un alt sistem de transport de la bucătărie la client. Un ospătar serios, un ospătar de carieră e cu totul altceva. Acesta te poate purta la un nivel superior de satisfacţie în ceea ce priveşte experienţa la restaurant. Pe acesta îl soliciţi să-ţi fie sfetnic, deoarece el cunoaşte cel mai bine felurile preparate. El însuşi a gustat din toate mâncărurile descrise în meniu cel puţin de zece ori în ultimii douăzeci de ani. Îţi poate spune cu exactitate cum este pregătit fiecare fel şi care ar fi combinaţia ideală între acestea, uşoare şi mai grele, sărate şi dulci. În plus, el este un fin cunoscător al pivniţei, este familiarizat în special cu vinurile locale, producţii restrânse, pe care tu poate nu le-ai mai întâlnit niciodată până atunci.

            O garanţie a calităţii serviciilor oferite de restaurantele franceze o dau ghidurile. În Franţa sunt mai multe ghiduri, care se deosebesc, ne anunţă ironic autorul, prin grosime sau prin tiraj. Însă cel mai cunoscut este ghidul Michelin, un bestseller internaţional, an după an. Bineînţeles că autorul nu-şi lasă cititorul nefamiliarizat cu modul în care poţi să pierzi sau să câştigi o stea în ghidul Michelin, iar detaliile ascund o preocupare atentă a personalului pentru calitatea mâncării, a băuturii şi a serviciilor.

            Dincolo de rafinamentele bucătăriei franceze, Peter Mayle ţine să menţioneze şi câteva maniere de care francezul ţine cont la masă şi care îi dau un statut aristocratic: mâinile neocupate trebuie ţinute la vedere, pe masă. Nu este permis să se amestece flirtul cu mâncarea. Lucrurile trebuie abordate în ordine. La ultima regulă ţin să adaug că aceasta se completează cu una care există la noi, în Bucovina. Bucovinenii spun că cel mai bine îl poţi cunoaşte pe om la masă. Dacă ţinem cont şi de sfatul să abordăm lucruile într-o anumită ordine înseamnă că putem singuri crea o situaţie de caracterizare a celui de lângă noi. Există riscul să intrăm în tot felul detalii şi asta se întâmplă pentru că educaţia stomacului nu se sfârşeşte niciodată.

            Revenind la atracţia tinerei generaţii pentru romanele lui Peter Mayle îmi place să cred că aceştia nu se amuză doar de întâmplările pe care le evocă personajul-narator, ci, lecturând atent, nu trec cu vederea mesajul pe care îl transmite autorul. El nu îşi propune să fie didactic şi nici nu este, ci observă atent detaliile, contextele şi le descrie în manieră moralizatoare. În ultimul capitol intitulat În loc de desert, el îşi avertizează cititorii că lista experienţelor pe care le poţi trăi în spaţiul francez este infinită şi, pentru a fi credibil, le dă acestora detalii despre calendarul unor evenimente şi adresele unor restaurante, care i-au prilejuit experienţe culinare neuitate, cu asigurarea că organizatorii răspund prompt solicitărilor. Merită să medităm după lectura cărţii la ceea ce-i lipseşte spaţiului românesc.

Articol publicat in revista Plumb, oct. 2009

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.