Gabriela Girmacea

28 Martie 2010

Primavara poetilor

Filed under: Evenimente — Gabriela Girmacea @ 15:24

Si a fost editia a sasea a Festivalului Primavara poetilor organizat la Onesti. Invitati au fost: Moni Stanila, Mihai Vakulovski, Alexandru Potcoava, George Chiriac. S-au citit versuri, au fost lansate carti si dvd-uri de literatura autentica, a fost prezentat un nou numar din revista Ateneu. Publicul a fost minunat la toate cele trei lecturi publice. Tinerii au fost atenti si au pus intrebari cu privire la poezia contemporana, la modelele literare, la incercarile programei scolare de a incadra scriitorii intr-un canon, intr-o perioada, intr-un curent literar. A fost frumos. Mi se pare ca s-a deschis o noua posibilitate de a continua aceste manifestari de care m-am indepartat o perioada.

Anunțuri

22 Martie 2010

Festivalul de poezie

Filed under: Evenimente,Literatura — Gabriela Girmacea @ 20:18

Festivalul Primavara poetilor va aduce si anul acesta bucurie onestenilor. In cadrul acestei manifestari vom organiza mai multe lecturi publice. Vineri, 26 martie 2010, ora 11 va fi prima lectura publica la Biblioteca Municipala Radu Rosetti. Dupa-amiaza, la ora 16, va avea loc o intalnire cu elevii la Colegiul National Grigore Moisil, iar sambata, 27 martie 2010, ora 10, oaspetii vor fi gazdele Tipografiei Magic Print, unde se va organiza o alta lectura publica. La aceste evenimente se vor putea achizitiona volume ale scriitorilor contemporani, se vor putea pune intrebari si se va dialoga cu privire la poezia contemporana.

17 Martie 2010

Un obicei vechi

Filed under: Presa — Gabriela Girmacea @ 17:26

Afirm cu mandrie ca sunt pasionata sa citesc presa literara. Nu variante online, ci pe hartie. Savurez momentul de intimitate in care ma aflu, in linistea camerei, cu un ziar in mana si petrec mai multe ore in intimitatea gandurilor altora.

Azi am cumparat de la chioscuri numarul din luna februarie al revistei Ateneu. Nu l-am gasit multa vreme in vitrinele chioscurilor nu fiindca revista ar fi incetat sa apara, ci pentru ca toti difuzorii de presa culturala din localitate se tem sa aduca ziarele de cultura. Raspunsul este invariabil: Nu se cauta. Vina nu este a vanzatorului care nu stie sa-si cultive o clientela sau sa faca unele recomandari, ci a cititorului care nu cauta.

Inainte de ’89, gaseam „pe sub mana” presa culturala. Era atunci un public interesat si revistele se vindeau imediat. Acum s-a schimbat mentalitatea publicului. Nu mai merge la chiosc, ci cauta pe internet. Aceasta noua forma de comunicare ne-a invadat atat de tare viata, incat noua generatie si-a format impresia ca anumite lucruri nu exista daca nu se gasesc pe internet. Si ce placere deosebita iti da cititul ziarului …

Numarul din februarie al revistei Ateneu pastreaza unele rubrici traditionale (recenzii, poeme, fragmente din diferite romane in curs de aparitie, cronici de teatru si muzicale), insa redactia isi surprinde cititorii cu o ancheta: Misterul operei literare. Dan Persa este initiatorul acestei anchete la care raspund: Horia Duvlac, Viorica Raduta, Daniela Gifu, Liviu-Ioan Stoiciu, Dumitru Huruba, Florin Halalau. Punctele de vedere exprimate de cei amintiti mai sus evidentiaza relatia dintre cititor si autor, filtrele de lectura prin care trece opera literara in functie de cel care o citeste si care descopera sensuri diferite, destinul operei literare.

Am incercat sa cultiv in randul elevilor mei pasiunea de a citi presa culturala. Descopar cu bucurie ca le place foarte mult ironia lui Bogdan Ulmu, ca vor sa citeasca mai multa creatie literara pentru a sti cu ce tendinte literare sunt contemporani, ca le plac interviurile. Cititorii pasionati de acest tip de lectura au ocazia sa citesca un interviu cu actorul Stefan Iordache semnat de Mihaela Dordea. Lectura revistei Ateneu continua sa ma faca fericita in aceasta perioada de criza care se prelungeste la infinit.

10 Martie 2010

Gheorghe Andrei Neagu

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 17:07

Gheorghe-Andrei Neagu, Purtǎtorul de cruce, Tecuci, Editura Transilvania, 2009.

Se pare cǎ romanul ȋi tenteazǎ mai mult pe autori decȃt genul scurt. N-aș putea gǎsi o explicație pentru aceastǎ preferințǎ, ȋnsǎ pot sǎ fac o speculație. Romanul presupune libertate și deschidere spre tot felul de influențe, pe cȃnd genul scurt ȋnseamnǎ o concentrare a trǎsǎturilor discursive. Gheorghe-Andrei Neagu stǎpȃnește tehnici de relatare neelaboratǎ, fǎrǎ ornamente stilistice și fǎrǎ a recurge la procedee compoziționale complicate, care ȋi oferǎ cititorului volumului Purtǎtorul de cruce o lecturǎ captivantǎ.

Ȋn Alexandra, prozatorul urmǎrește fatalitatea destinului. O tȃnǎrǎ cu aspirații literare, dar care nu ȋndrǎznește sǎ se afirme din teama de a nu fi luatǎ ȋn serios, alege un pseudonim masculin și publicǎ un roman. Tudor citește nǎucit anunțul din ziar despre roman și ȋncepe sǎ fie nelǎmurit cȃnd ȋși vede numele bǎnuind cǎ la mijloc era o confuzie. Aflǎ cǎ era vorba despre o altǎ persoanǎ, pe care vrea s-o ȋntȃlneascǎ pentru a ȋnțelege de ce i-a folosit numele. Din acest moment, cititorul este captivat de narațiune, iar starea de uluire pe care o trǎiește seamǎnǎ cu cea nuvela fantasticǎ, ȋnsǎ autorul rǎmȃne ȋn citadin fǎrǎ a transgresa realitatea. Pe Tudor ȋl așteaptǎ o surprizǎ pe care nici cititorul nu o anticipeazǎ. Ajuns la adresa unde locuia Alexandra, aflǎ de ce tȃnǎra și-a ales un pseudonim literar, care putea produce confuzie, dar nu bǎnuiește cǎ-l așteaptǎ o nouǎ surprizǎ: destinul i-a rezervat posibilitatea de a ȋncepe sǎ scrie din nou, iar finalul deschis prezintǎ disponibilitatea personajului de a visa: Mașina de scris ȋl aștepta supusǎ. O coalǎ albǎ, apoi alta … albǎ ca gipsul ce-l privea sec și rece, pȃnǎ la adormirea mȃinii pe albul nesfȃrșit al colilor de hȃrtie.

Povara destinului este o altǎ temǎ pe care Gheorghe-Andrei Neagu o propune ca soluție pentru a ȋnțelege drama unui personaj care seamǎnǎ la prima vedere cu Sisif. Andrei carǎ zilnic ȋn spate o cruce. Gestul sǎu este o ciudǎțenie pentru cei din jurul sǎu, care ȋncep sǎ-l accepte definindu-l drept nebun. Treptat, lumea pǎrea sǎ fi obișnuit cu Andrei, iar dacǎ el ar fi decis sǎ meargǎ acolo, la oamenii puterii, ar fi fost la fel ca și cȃnd n-ar fi știut de existența lui. Numai cǎ din prea multǎ obișnuințǎ, ȋncepuserǎ a-l neglija. Și arareori ȋi mai dǎdeau cȃte o fǎrȃmǎ de pȃine sau o canǎ cu apǎ. Ȋnsǎ nimic nu se schimbǎ ȋn existența lumii. Sfȃrșitul personajului agitǎ puțin lumea de pe stradǎ, care-l cunoștea, dar interesant este cǎ referentul povestirii nu este faptul ȋn sine, ce poate fi real, ci imaginea lui Andrei care poate fi reactualizatǎ prin narare. Timpul privește cu ȋnțelegere tot ce se ȋntȃmplǎ și ȋncepu a se slei peste toate lucrurile, pȃnǎ cȃnd mințile oamenilor ȋncetarǎ a mai percepe cǎ a existat cȃndva un purtǎtor de cruce.

Cu multǎ sensibilitate este tratatǎ o altǎ temǎ, a destinelor dezrǎdǎcinate ȋn Hamilcar. Demolarea caselor aduce ȋn discuție drama celor strǎmutați de la rostul lor. Aceștia nu sunt legați doar de terenul pe care au avut casa, ci și de cȃinele care rǎmǎne pe drumuri și ȋncepe sǎ-i caute la bloc. Gheorghe-Andrei Neagu se referǎ aici la memoria individualǎ și la cea colectivǎ.

Cu Decorația, autorul se abordeazǎ un registru ironic, amar. El scrie cu intenția de a fixa imaginea funcționarului superficial, care ȋși propune sǎ-i facǎ pe plac șefului. Badea Anton trebuie premiat de Comitetul veteranilor de rǎzboi. Este trimis un plutonier care-l ia fǎrǎ sǎ-i dea posibilitatea de a refuza, deoarece tovarǎșul prim s-ar fi supǎrat. Prezența veteranului nu stȃrnește admirația sau respectul celor care l-au invitat. Aceștia se aratǎ surprinși de vestimentația lui, ȋi aduc la ȋntȃmplare niște haine care ar corespunde ȋn viziunea lor șablonului pe care și-l construiserǎ și uitǎ sǎ-l mai ducǎ ȋnapoi acasǎ. Era important sǎ bifeze o acțiune, pe care au organizat-o ȋn grabǎ. Personajele par cǎ au uitat de sentimente, de maniere, de a fi umane, dar și de a gȃndi dincolo de ordinele primite de la superiori. Se comportǎ mecanic. Badea Anton pare dezamǎgit, ȋnsǎ surpriza ȋl așteaptǎ abia la ȋntoarcerea acasǎ cȃnd descoperǎ cǎ vecinii sǎi au crezut ca fusese arestat și, firi practice, luaserǎ vaca s-o ȋngrijeascǎ și s-o mulgǎ. Nu puteau s-o lase așa. I s-ar fi umflat ugerul, s-ar fi ȋmbolnǎvit. Porcul ȋl tǎiaserǎ. Tocmai se ȋnfruptau din el, iar gǎinile vroiau sǎ le-mpartǎ a doua zi.

Personajele lui Gheorghe-Andrei Neagu pot fi ȋnțelese prin raportarea la modelul general uman, pentru cǎ ele au trǎsǎturi morale și afective, dar sunt, ȋn același timp, o exemplificare a unei viziuni despre lume și a interpretǎrii condiției umane. Lectura volumului aduce imaginea unui autor care stǎpȃnește diferite forme discursive și știe sǎ gestioneze suspansul.

Articol aparut in revista Ateneu, februarie 2010.

1 Martie 2010

Haiku si haibun

Filed under: Literatura — Gabriela Girmacea @ 15:56

Dintre poeziile cu formǎ fixǎ ale literaturii romȃne cele mai cunoscute sunt sonetul și glosa. Ȋn ultimele decenii ale secolului al XX-lea, ȋncepe sǎ pǎtrundǎ și o poezie popularǎ ȋn spațiul nipon: haiku. Ȋn Japonia, Asociația de Haiku Modern a organizat ȋn 1999 primul simpozion internațional, care și-a propus stabilirea unor reguli de redactare a textului, deoarece specia a fost adoptatǎ de scriitori din mai multe spații literare ale lumii. S-a stabilit cǎ haikuul va avea o structurǎ de trei sau patru versuri de cȃte patru, șase sau opt silabe, construite ȋn jurul unui cuvȃnt-cheie (mare, copaci, viitor, foc, apǎ) respectȃndu-se principiul originalitǎții.

Primele haikuuri pe care le-am citit ȋn limba romȃnǎ au fost cele scrise de Nichita Stǎnescu și mi-au plǎcut, pentru cǎ acestea exprimau categoria esteticǎ fueki, adicǎ eternul, dimensiunea atemporalǎ a artei și a naturii.

Cartea Mariei Paraschiv, Respirația trupului, apǎrutǎ la Editura Opera magna, ne propune familiarizarea cu o altǎ poezie cu formǎ fixǎ, care provine tot din spațiul nipon – haibun. Prin aceastǎ specie, autoarea ȋși propune sǎ combine haikuul cu proza alegȃnd diferite specii: eseul, autobiografia, jurnalul, schița, poemul ȋn prozǎ. Haibunul reprezintǎ consemnarea unui moment, care a impresionat-o, ȋntr-o manierǎ descriptivǎ.

Maria Paraschiv se simte atrasǎ de douǎ teme importante: timpul și natura. Prima este vǎzutǎ prin intermediul unui motiv, ceasul, care ȋi amintește de efemeritatea vieții și de moarte folosind categoria esteticǎ aware, care transcrie o stare emoționalǎ intensǎ: Timpul aleargǎ / ceasul mistuie clipa – / e ultimul tren. Folosindu-se de adresarea directǎ, autoarea ȋncearcǎ sǎ cȃștige complicitatea cititorului printr-un discurs persuasiv destǎinuindu-i cǎ ceasul ȋi cunoaște toate mișcǎrile și i-a cȃștigat prietenia: Ȋn camera ȋn care dorm, ceasornicul vrea sǎ-și arate prezența printr-o bǎtaie continuǎ, ritmicǎ. Ȋmpinge timpul cu o inconștiențǎ rece, metalicǎ, ȋncercȃnd sǎ-mi dovedeascǎ prietenia. Deși s-ar cuveni sǎ nu-l bȃrfesc pe la spate, vǎ spun cǎ este neiertǎtor … neȋndurǎtor. La orice orǎ din zi și din noapte ȋmi urmǎrește fiecare mișcare … ȋmi amintește ce am de fǎcut … ce nu am fǎcut, deși eu știu acest lucru … Se ține scai de mine afirmȃnd sus și tare cǎ el știe și ȋnțelege orice … cǎ nici pentru el nu a fost ușor pȃnǎ a ajuns unde a ajuns …!

Cȃnd scrie despre naturǎ, ȋn haikuurile Mariei Paraschiv se pot descifra categorii estetice cum ar fi: mei – care evidențiazǎ frumusețea naturii (Grǎdina rȃde – / mirosul de magnolie / trezește vȃntul.), dar și vibrațiile inteligenței umane la stimulii exteriori (Impulsurile / loveau ȋn așteptarea / unei ȋntoarceri.); wabi – o sugestie a stǎrii de melancolie și dezolare ȋntr-un spațiu de granițǎ ȋntre microcosmos și macrocosmos (La fereastra mea – / deșertul amurgului / a chemare.); karumi – o eleganțǎ a expresiei (Spre orizont, / doi pescǎruși prind apa / ȋn aripi …).

Transcriind stǎri emoționale puternice, autoarea mȃnuiește cu dexteritate diversitatea tematicǎ și consemneazǎ trǎiri ce conferǎ eleganțǎ textului, au capacitatea de a surprinde unicul, inexprimabilul, inefabilul și de a emoționa: Ȋnspre zorii zilei, am zǎrit prin fereastrǎ gheațǎ pe cǎrarea din pǎdurea din spatele casei, semn cǎ astǎ-noapte pǎmȃntul a bǎut cu gerul un pahar cu boare de vȃnt, apoi s-a lǎsat cǎlcat ȋn copitele cailor ca legǎmȃntul fǎcut ȋn fața copacilor fǎrǎ umbrǎ, sǎ nu fie mȃncat de colții de lunǎ.

Remarc ȋn acest volum cǎ mesajele haibunurilor sunt puse ȋn valoare de grafica inspiratǎ a lui Carmen Voisei, care oferǎ cititorului posibilitatea de transgresare a realului.

Articolul a fost publicat in revista Plumb, februarie, 2010

Blog la WordPress.com.