Întotdeauna am citit cu plăcere studiile dedicate operei lui Ion Luca Caragiale şi am urmărit cu interes şi cu creionul în mână orice demers critic. Ultima analiză a lumii operei caragialiene îi aparţine Ioanei Pârvulescu şi a apărut în 2007 la Editura Humanitas. Am cumpărat cartea imediat după ce a apărut şi am pus-o deoparte cu intenţia de a o citi atent. Şi iată că a trecut un an de la apariţia volumului până am găsit timpul necesar pentru o lectură pe îndelete.
De fiecare dată când îl citesc pe Caragiale mă gândesc la profesoara Antoaneta Tănăsescu şi la un curs de teoria literaturii din anul I de facultate când a făcut următoarea afirmaţie: Dacă ceea ce vi se întâmplă nu se găseşte în opera lui I. L. Caragiale înseamnă că e fals, că nu există. Vorbele doamnei profesoare m-au însoţit de-a lungul vieţii şi am început să savurez de atunci cu mare plăcere şi cu umor realitatea înconjurătoare, fără să fac un efort deosebit în a descoperi că aproape tot din ceea ce ni se întâmplă pare desprins din opera lui Caragiale.
Titlul eseului, În Ţara Miticilor, conţine un plural al unui nume propriu. Procedeul pune în evidenţă intenţia autoarei de a reliefa că Mitică are trăsături unice, însă acestea pot fi descoperite şi la alte personaje caragialiene, care acţionează mimetic şi care compun, potrivit Ioanei Pârvulescu, România din gazetele contemporane lui Caragiale, între care şi cele la care scrie el însuşi. Însă după 1990, în societatea românească, mai ales în viaţa politică, au apărut mai multe persoane care păreau desprinse din opera lui Caragiale şi nu mai compuneau o lume despre care autoarea acestui eseu afirma că se află doar în gazetele din vremea autorului. Gesturile, atitudinile, limbajul etc. ale unora dintre contemporanii noştri aveau să confirme teoria pe care o enunţase în facultate profesoara Antoaneta Tănăsescu, iar eu mă erijasem, după 1990, într-un observator care încerca să descopere în identitatea celor care luau cuvântul în şedinţele CPUN personajele caragialiene. Şi nu era greu acest exerciţiu. Recunoşteam cu uşurinţă atitudini, mentalităţi, clişee lingvistice cum ar fi celebrul “Daţi-mi voie” de lângă care lipsea doar “stimabile, dacă mă iubeşti”, iar a doua zi căutam ziarele pentru a verifica dacă observaţiile mele au fost sesizate de cineva. Însă lumea, pe seama căreia mă amuzam, se mişca mimetic, chiar dacă nu conştientiza acest lucru, iar hazul căpăta treptat un gust amar. Democraţia, posibilitatea de a lua cuvântul în parlament, modalitatea de a construi un discurs etc. rămăseseră, din nefericire, la stadiul pe care îl ridiculizase atent şi fin Caragiale. Deci tot ceea ce vedeam la televizor până târziu, după miezul nopţii, era real, iar această stare a lucrurilor se prelungeşte şi în primul deceniu al secolului al XXI-lea.
Ioana Pârvulescu scrie într-o manieră mai liberă despre mentalităţi, atitudini, gesturi, ritmul cotidian în care personajele lui I. L. Caragiale se complac. Ea reuşeşte să selecteze stereotipia cotidianului, pe care scriitorul o valorifică în schiţe şi comedii în manieră moralizatoare, reflectând-o nuanţat. Personajele care compun acest univers unic în literatura română sunt analizate cu simpatie şi înţelegere, autoarea identificând tendinţa generală a epocii plină de mofturi şi moftangii, dar şi intenţia lui I. L. Caragiale de a ironiza clişeele existenţiale motivând că totul se aseamănă până la confuzie, totul aduce confuzie, aceasta e marea confuzie a Ţării Miticilor. Identificând o temă unică în schiţele şi comediile lui Caragiale, viaţa ca moft, Ioana Pîrvulescu realizează o monografie a stării de spirit – moftul – tipică vieţii bucureştene din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea încercând să găsească o explicaţie cu privire la ce anume generează confuzie în viaţa lui Mitică: politica, presa, preţurile, certurile, serviciul şi chiar familia. Toate acestea au un ecou profound în sufletul personajului. Acesta suferă. Din ce cauză? Îl macină ipocrizia.
În capitolul Preţul vieţii, autoarea se întreabă: Cum arată Caragiale, contemporanul nostru? De fapt, întrebarea ar trebui să fie alta. Cum de reuşeşte el să fie, în orice epocă din istorie, contemporanul nostru, în belle époque şi în epoca totalitară, şi chiar azi? Este ştiut că mulţi dintre contemporanii lui Caragiale erau detractorii lui sau că relaţiile cu prietenii săi s-au răcit din varii motive, iar în perioada interbelică piesele sale nu figurau în repertoriul teatrelor mai ales din incapacitatea societăţii de a face distincţie între personaj şi persoană. Contemporanul nostru, Caragiale, se bucură azi de reeditări, de exegeze, de ecranizări şi de imprimări pe CD-uri, apare în repertoriile teatrale. Dar să fie acesta unicul preţ al vieţii?
Ioana Pârvulescu face o investigaţie subtilă a unei teme care le place foarte mult psihologilor: conflictul între generaţii. Critica literară nu a rămas nici ea departe de tentaţia de a căuta unele asemănări, dar mai ales deosebiri între tată şi fii. Chiar dacă tatăl s-a simţit mai legat din punct de vedere afectiv de Luca Ion, Mateiu izolându-se într-o lume aparte, cei doi fii, spune Ioana Pârvulescu, trăiesc în universuri antinomice faţă de părintele lor. Investigaţia autoarei din capitolul Tatăl & fiii urmăreşte traseul biografic şi artistic din familia Caragiale analizând câteva tendinţe de disimulare, care au efecte diferite în operă, în destinul fiecăruia, dar şi în relaţia tată-fiu.
Alegând eseul ca modalitate de investigare a operei caragialiene, Ioana Pârvulescu reuşeşte un demers critic care analizează două spaţii complementare: realul şi ficţionalul. Acestea se intersectează şi se substituie în acelaşi timp asemenea unui joc al măştilor. Care ar fi atracţiile Ţării Miticilor pentru cititori? Un răspuns ar putea fi cel dat de profesoara Antoaneta Tănăsescu. Dorim să identificăm realul cu ficţionalul. Altul îi aparţine Ioanei Pîrvulescu: impersonalitatea ei de oglindă. Cum te apropii de ea, se însufleţeşte şi te arată pe tine. Toţi suntem acolo. De aceea fiecare vede altceva în ea.
Acesta este un articol publicat in revista “Ateneu”, anul 45, nr. 9, septembrie 2008. Pentru ca nu toti elevii mei au gasit revista la chioscuri, am decis sa-l reproduc aici.
Acesta este titlul unui alt roman celebru scris de E. M. Forster si care a fost ecranizat cu succes. Nu-mi aduc aminte daca filmul a fost nominalizat la Oscar, insa distributia a fost una de exceptie: Anthony Hopkins, Emma Thompson. Filmul mi-a placut pentru atmosfera pe care o reconstituia, pentru costume si jocul actorilor. Acum am citit si cartea cu teama ca voi fi dezamagita, ca nu voi regasi aspectele care mi-au placut in film. N-a fost asa. Am selectat niste pasaje care mi-au placut din carte si sper sa-i incante pe cei care-mi citesc observatiile astfel incat sa caute cartea.
Cartea lui Stephen Clarke, Un an in merde, surprinde foarte bine spiritul france al omului de rand. Mi-a placut sa descopar ca modul in care am resimtit atmosfera zilnica din Franta nu a fost o traire singulara sau o inchipuire. Niciodata nu am vazut pe chipul francezilor stresul zilnic si asta mi s-a confirmat si de Clarke. De unde vine acest calm de invidiat? Dintr-o concepti simpla de viata: uneori lucrurile se rezolva de la sine; nu trebuie sa le grabesti solutionarea. Smecherii pot spune altfel si nu gresesc: lasa pe maine ce poti face azi, pentru ca poate nu mai e nevoie. Se poate spune si asa. Oricum, cartea mi-a placut. Autorul englez stie sa surprinda o serie de capcane care il pandesc pe emigrantul care lucreaza intr-o tara straina si care poate fi usor inselat de toti si de toate.
Da, la Editura Humanitas exista si o astfel de oferta: Colectia Rasul Lumii. Coordonatorul colectiei este Radu Paraschivescu. Am lecturat cateva carti de placere in vacanta asta din dorinta de a ma relaxa. Am simtit ca am citit in ultima vreme foarte multa literatura de specialitate si simteam nevoia sa ma deconectez. 