Mihai Eminescu

Astazi se implinesc 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Am recitit cateva poezii si mi-am reamintit unele cantece pe versurile lui. Apoi, am simtit nevoia sa caut in calculator pozele facute in urma cu trei ani la Ipotesti. Locul are ceva magic. Am fost de doua ori la Ipotesti si am simtit de fiecare data o liniste sufleteasca. Poate acest lucru il datorez si profesiei.

Casa memoriala Mihai Eminescu este o reconstituire. Cea initiala a fost demolata prin 1932. Totusi se mai pastreaza cateva obiecte originale care au apartinut familiei: cateva carti in limba germana, vase de toaleta, portelanuri, fotografii ale membrilor familiei, mobila de sufragerie etc.

La inceput, localitatea a fost, de fapt, un catun format din trei case. Gheorghe Eminovici a construit in spatele casei sale o bisericuta pentru familia sa. Aci se odihneste alaturi de sotie si de cativa dintre copii. Ghidul ne-a spus ca familia a fost instarita la inceput, insa averea avea sa se risipesca pe masura ce copiii vor creste si, o data cu ei, cheltuielile.

In curtea casei s-a construit un centru de cultura care reconstituie in imagini viata poetului. Ideea este ingenioasa si iti ofera posibilitatea de a calatori in timp. Nu voi destainui toate informatiile primite in vizita mea. Scopul este altul. Ii las pe cei care citesc randurile mele sa descopere locul si sper sa le trezesc interesul de a-i face sa viziteze Ipotestiul.

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Si azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Rasare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îsi jurau
Credinţa pe toţi vecii,
Când pe cărari se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uita dulci şi galeşi?

Când amintirile

Nora Iuga

Am primit ieri o scrisoare foarte frumoasa de la Nora Iuga. Nu am scris nimic despre asta pentru ca m-am emotionat si am vrut sa meditez linistita la momentele petrecute alaturi de ea la Festivalul Primavara poetilor, pe care il organizez la Onesti de vreo cinci ani. Nu mai tin minte cand am inceput, dar imi amintesc de faptul ca primele editii le-am tinut in biblioteca scolii, intr-un cadru mai restrans.

In 2009, a avut loc o editie deosebita organizata impreuna cu George Chiriac, cand ne-a vizitat si ne-a citit public cateva creatii. Cativa dintre elevii colegiului au citit si ei din creatia proprie. Dupa festival, am fost la Borzesti. De atunci am ramas prietene. Pe 2 ianuarie 2010 a sunat de la Berlin sa-mi spuna cele bune pentru noul an si ca asteapta plicul cu lucrarile selectate la concurusl national de creatie literara care-i poarta numele. Mi-a trimis un text frumos desprins din jurnalul ei. Sunt sentimente sincere exprimate frumos. M-am uitat apoi pe fotografiile de la festival. Le-am privit cu nostalgie si cu incantare. Mi-au venit in minte versurile eminesciene: Mai suna-vei dulce corn pentru mine vreodata? Astept urmatoarea intalnire cu Nora Iuga. Pana atunci, reproduc aici textul ei de amintiri si cateva fotografii.

1 ianuarie 2010. Ȋmi vine sǎ ma joc cu cifrele cum mǎ jucam pe vremuri cu bulgǎrii de zǎpadǎ. Zero-urile sunt chiar bulgǎri de zǎpadǎ, se topesc repede ca vata de zahǎr; simt c-aș putea fi copil. Rǎmȃn cifrele semnificante: 2+1=3. 3 e cea mai importanta – Sfȃnta Treime, Triunghiul Bermudelor, Cei trei magi, Trei Doamne și toți trei – 3 aduce noroc! și dacǎ ȋl mai adunǎm și pe 1 de la ianuarie fac 4. Și 4 e scaunul pe care m-așez de ziua mea ȋn acest ȋnceput de an cȃnd capricornul e ȋncǎ ȋn floarea vȃrstei, ȋnchide ochii, ȋși dǎ capul pe spate, cȃt ȋi permit coarnele – are nevoie de coarne ca sǎ se apere de lupi, de mistreți, de vulpi, astea-și ȋngǎduie orice, fiindcǎ – și-ascund nǎravurile dupǎ coada stufoasǎ – și se gȃndește la oamenii care-l iubesc. Or fi ȋncǎ mulți, or fi puțini? Niciodatǎ n-am avut ȋn fațǎ atȃția ochi uimiți, rȃzǎtori, gȃnditori, emoționați, atȃtea urechi ca scoicile ȋntredeschise sǎ dezlege ȋnțelesuri din freamǎtul mǎrii, sunt elevii liceului din Onești. Uite cǎ iar am dat-o pe poezie, știu, dulce, datatǎ, expiratǎ … nu sunt ȋn cea mai bunǎ dispoziție. De șapte luni mǎ aflu departe de casǎ, de voi cei care m-ați primit cu acel sentiment gratuit care se naște numai așa cǎ-ți place un nasture de la cǎmașa cuiva și sentimentul ǎsta e singurul pur. Pe el, sentimentul, l-am ȋntȃlnit ȋn ziua aia care se dǎdea ȋn leagǎn ȋntre iarnǎ și varǎ la Biblioteca din Onești, ȋn fața a sute de elvi și vorbele mele se ciocneau de gȃndurile lor ca niște pahare de sampanie și scoteau sunete frumoase. Vǎd fața doamnei directoare Gȋrmacea, ȋn memorie mi-e greu sǎ-i refac trǎsǎturile dupǎ atȃta timp, ochii mei zǎresc ȋnsǎ, cȃnd mǎ gȃndesc la ea, un mǎr rotund luminos. Elevii din Onești trebuie sǎ fie bucuroși cȃnd se duc la școalǎ. Nu știu sǎ vorbesc ca la birou, nici sǎ aduc omagii, nici sǎ țin contabilitatea pe debite și credite, nici mǎcar sǎ formulez niște mulțumiri ȋn hȃrtie de ȋmpachetat cadouri și legate cu funde de plastic. Ȋmi amintesc vizita la Stejarul din Borzești cu doamna Gȋrmacea de-un braț, cu George Chiriac, cel mai tȃnǎr prieten al meu care seamǎnǎ cu Toma Nour, doar cǎ e ceva mai vesel, de celǎlalt braț. Doamna custode, sǎ mǎ ierte cǎ i-am uitat numele, vorbește molcom și cu multǎ științǎ despre detalii arhitecturale și documente, eu ȋl trag tot timpul de mȃnecǎ pe George sǎ-i arǎt minunǎția de sfinți cu membrele nesfȃrșit de lungi și subțiri ca niște picioare de pǎianjen; nu-mi pot crede ochilor, parcǎ au ieșit toți de sub penelul lui El Greco … George ȋmi face poze peste poze – cel mai mult ȋi place fotografia de lȃngǎ piatra funerarǎ, pe care o mȃnǎ, nu prea școlitǎ a scris Fata lui Alecsandri; mǎ mȃndresc cu mine. E grozav sǎ ȋntȃlnești oameni care sǎ te facǎ sǎ fii mȃndrǎ de tine. Cred cǎ ǎsta e cel mai important sens al darului! Pe urmǎ, seara, am fost cu George ȋn cimitir și am mȃncat fornetti din aceeași pungǎ. El mi-a spus cȃteva din poeziile lui. Toma Nour ǎsta modern o sǎ ne mai arate ce poate. Dar ȋn sala aceea de la Bibliotecǎ au mai trecut și vorbele altor adolescenți prin urechile mele, nu le-am reținut numele … unul mai brunețel și pirpiriu avea mult umor și citea ca un actor, l-am ȋncurajat – lumina din ochii lui! Altul, mai bǎrbat, cȃnd vorbea ȋi vedeam creierul – avea un creier frumos – mi-a spus cǎ niciodatǎ pȃnǎ ȋn ziua aceea nu a mai ȋntȃlnit pe cineva care sǎ-i spunǎ ce vroia el sǎ audǎ. Pǎi vorbele astea te pot scula din morți. Și acum am aflat cǎ suntem ȋn toiul concursurilor. Se adunǎ plicurile, sosesc cu sutele “zarea lunii-ntunecȃnd”. Se citesc poeziile, se sorteazǎ, se aleg, se voteazǎ, unele ajung la Berlin pe masa de scris a Norei Iuga – peste vreo zece ani poate ajung pe masa unui lector la Sinn und Form sau de la Akzente – , ea aprinde toate becurile din camera ei de lucru, ȋși sufleca mȃnecile, ȋși pune ochelarii și … Din cȃnd ȋn cȃnd, ȋn fața ochilor ȋi apare un mǎr lucios care rȃde, sau pletele ȋn vȃnt ale unui tȃnǎr poet – ultimul romantic, ultimul suprarealist? – sau un creier frumos, sau ȋmbrǎțișarea a douǎ rȃuri sau, cine știe, chiar Nadia, micuța Nadia pe bȃrnǎ și sunt iar acasǎ și ȋmpreunǎ cu tinerii ǎștia știu cǎ mergem ȋnainte, fiindcǎ “nu mor caii cȃnd vor cȃinii”.

Nora Iuga

Grigore C. Moisil

Astazi se implinesc 103 ani de la nasterea lui Grigore C. Moisil. Studiindu-i manuscrisele din perioada studiilor liceale, donate de doamna Viorica Moisil, am meditat adesea la maniera in care se facea carte la inceputul secolului al XX-lea si am observat ca Grigore C. Moisil studia atent orice subiect i se cerea la scoala. Dintre textele pe care le-a scris ca tema pentru acasa s-a pastrat unul in care trebuia sa noteze impresii de lectura din literatura universala. Reproduc in continuare textul cu speranta ca-l vor citi si altii, care se lasa usor ademeniti de tentatia internetului, unde se gasesc tot felul de materiale care mai de care mai rau intocmite.

Grigore C. Moisil ne da o lectie in timp prin acest text. Important e sa stim sa ne exprimam un punct de vedere, sa fim concisi si sa ne deprindem cu scrisul in epoca lui copy/paste.

Electra

             În tragedia antică, în care fabula piesei, caracterul personajelor, până şi cele mai mici detalii erau strâns impuse de legendă, libertatea autorului se mărginea la dezvoltarea conflictului tragic.

            În Electra, ca şi în Antigona, acest conflict e între două surori, Electra şi Crisotemis. Electra are dorinţa de a răzbuna moartea tatălui său Agamemnon, omorât de Clytemnestra şi Aigistos, are dorinţa de a vedea pe fratele său Oreste, în care-şi pusese toată speranţa.

            Dar momentul culminant e atins când un “pedagog” vine cu vestea mincinoasă că Oreste ar fi murit. Durerea şi ura Electrei e la culme şi e încă mai aţâţată de neruşinarea cu care Clytemnestra îşi expune bucuria de a fi scăpat de Oreste.

            Electra ia hotărârea supremă: ea va omorî pe mama sa. Atunci însă Oreste apare şi conflictul principal e soluţionat.

            Crisotemis, ca contrast al caracterului Electrei, e supusă celor mai puternici. Între ea şi Electra conflictul se termină cu triumful Electrei.

            Ca conflict secundar, e conflictul între Electra şi Clytemnestra, arătând mai mult caracterul Electrei şi natura conflictului principal.

            Electra e printre puţinele piese antice care au unitate de conflict. 

Festivalul de poezie

Festivalul Primavara poetilor, editia 2009, s-a bucurat de participarea unor personalitati ale vietii literare romanesti: Nora Iuga, Petru Cimpoesu, Carmen Mihalache. Doamna Nora Iuga a incantat audienta formata din elevi si profesori de la Colegiul National Grigore Moisil din Onesti cu un recital de poezie. Au mai citit versuri si proza: George Chiriac, Vlad Mihaila, Sebastian